Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Ap. Romani 6, 18-23; Ev. Matei VIII, 5-13 – DISPREŢUL FAŢĂ DE BISERICĂ, SIMPTOM AL UNEI CIVILIZAŢII DECADENTE – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a IV-a după Rusalii

(Vindecarea slugii sutaşului)

Ap. Romani 6, 18-23; Ev. Matei VIII, 5-13

 DISPREŢUL FAŢĂ DE BISERICĂ, SIMPTOM AL UNEI CIVILIZAŢII DECADENTE

Motto:  «Izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii.. (Ap. Romani, 6, 18).

SEMINŢELE DE ADEVĂR. Admiraţia Mântuitorului nostru Hristos faţă de credinţa sutaşului roman şi păgân din Capernaum, care îi ceruse să vindece de la distanţă, doar prin cuvânt, una din slugile sale, devine explicabilă prin prisma teoriei creştine a “seminţelor de adevăr ale Cuvântului lui Dumnezeu” (semina verbi – lat., ho spermatikos theios logos – gr.), dezvoltată de Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful: „Oricine (fie că este creştin, sau nu – n.n.), graţie seminţelor de adevăr înnăscute şi inerente lor, poate să întrevadă realitatea, dar doar în mod indistinctiv (cf. II Apologia, XIII, 3,5). Această concepţie o regăsim şi cuvintele pauline următoare: “Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va defiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca printr-o oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (I Cor. 13; 9-12). Adevărul nu depinde de oameni, ci oamenii depind de adevăr, aşa cum „nici Dumnezeu nu depinde de lucrurile create, ci lucrurile create depind de Dumnezeu” (cf. Sf. Irineu de Lion, Contra le eresie, Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book, Milano, 1997, p. 183).

NOSTALGIA PARADISULUI. Intuiţia sutaşului este impresionantă! Credinţa sa se bazează pe ceea ce Nichifor Crainic numea “nostalgia paradisului”. Cuvintele româneşti dor sau doină, cred că, reprezintă cel mai bine această starea de nostalgie.  Nostalgia paradisului, un fel de deja-vu  proustian, îndeamnă la introspecţii intuitive în interiorul propriei fiinţe de unde, prin descoperirea armoniei din lucruri, a raţiunilor divine ce persistă în constituţia întregului cosmos în ciuda păcatului originar, cei mai sensibili dintre oameni recunosc existenţa unui Creator. “Cu alte cuvinte, nu cu ajutorul inteligenţei, care ar fi modelată de categorii pragmatice, sau cu concursul intelectului discursiv din a cărui funcţionare iau naştere adevărurile ştiinţei, vom putea pătrunde în esenţa conştiinţei şi fiinţei umane, ci numai graţie unei operaţii speciale, adaptată “datelor imediate ale conştiinţei”, intuiţia” (Ernest Stere, Artă şi filosofie, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p.83).

Însă, numai simpla observare a raţiunilor divine din lucruri, fără o desăvârşire a acestei stări este insuficientă: “Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu e prezentă prin raţiunea ei în toate şi ne conduce pe noi prin raţiunea noastră cunoscătoare, dar şi prin raţiunea fiinţei noastre şi a tuturor lucrurilor, spre Dumnzeu…Propriu minţii şi raţiunii e Dumnezeu. Pentru El sunt făcute acestea. Pe El Îl caută ele şi în mediul creaţiunii. Până când nu sunt unite cu El şi nu-L cunosc pe El deplin prin împărtăşirea de El, sunt nemulţumite, pentru că se ocupă cu ceva ce e mai prejos de dorinţa lor. În felul acesta mintea noastră este în potenţă deiformă, adică se doreşte umplută de Dumnezeu” (pr. Dumitru Stăniloaie – notă la un text din Ambigua, PSB, p. 79).

CULTIVAREA SENTIMENTULUI VALORII. Intuiţia sutaşului demonstrează faptul că acesta era o persoană lipsită de prejudecăţi, ceea ce în limbajul timpului nostru s-ar traduce ca fiind o persoană deschisă (“open mind”). Starea de “deschidere” a cugetului său se datorează procesului de conştientizare a valorilor prin regăsirea şi identificarea sinelui în acestea. Conform gândirii heideggeriene, propriu fiinţei (“Dasein-ului”, cum o numea el) trebuie să-i fie acel <<Lichtung>> (Nicolai Hartmann, Vechea şi noua ontologie şi alte scrieri filosofice, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 294) ce desemnează <<starea-de-deschidere>>, sinonimă întrucâtva cu adevărul, conceput de acelaşi autor (pe linia lui Aristotel) ca fiind <<starea-de-neascundere>>” (Walter Biemele, Haeidegger şi Fenomenologia în colecţia Maeştrii spirituali, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 35). Ca punct de pornire al acestei analize considerăm potrivită opinia lui Nicolai Hartmann (1882-1950), sistematizată în expresia “îngustime a conştiinţei valoriişi în conceptul complementar acesteia “fluctuaţia privirii valorice” (Nicolai Hartmann, Ibidem, p. 109). Conform acestor teorii, umanitatea nu poate avea acces dintr-odată şi integral în câmpul valorilor, ci doar printr-o maturizare de ordin sentimental: “…orice percepere a valorii (Wettfuhlen) este după conţinut limitată; căci nu toate valorile se pot sesiza concomitent, ele fiind recunoscute numai în măsura maturizării sentimentului valorii, în dependenţă de configuraţiile istorice în continuă schimbare a vieţii …nici o conştiinţă a valorii nu recuză vreo valoare pe care în genere o sesizează, dar ea cuprinde valori numai după legile deschiderii de sine ce îi este proprie…În orice timp însă, conştiinţa se află în legătură numai cu o parte a lumii valorilor. Şi această parte este în orice timp o alta. Valorile ca atare rămân însă nemişcate” (Nicolai Hartmann,  Ibidem, p. 104; 110). Cu alte cuvinte, măsura maturizării sentimentului valorii este dată de gradul de civilizaţie al omului. Această idée este întărită şi de observaţia lui Malroux care este de părere că “civilizaţia nu-i deloc fenomen social, ci psihologic; şi doar una singură este autentică: cea a sentimentelor…Fiecare civilizaţie modelează o sensibilitate” (Andre Malraux, Ispita Occidentului, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 1998, p. 15, 17)

CULTUL ESTE UN ARHETIP AL CIVILIZAŢIEI, OPUS STĂRII DE BARBARIE ŞI PRIMITIVITATE. Fiinţa umană este una în devenire, care se dezvoltă sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere al gradului de civilizaţie, datorită dorinţei sale de desăvârşire. Printre sentimentele care influenţează gradul de civilizaţie se numără şi sentimentul religios, datorat virtuţii credinţei. Determinanta civilizatoare a credinţei se poate observa, spre exemplu, dintr-o lucrare dedicată culturilor indigene din America, în care dominicanul Bartolomeu de Las Casas afirma următoarele: “Cu cât erau mai civilizaţi (nn. – popoarele indigene), cu atât ridicau temple mai bogate, mai frumoase şi mai somptuase” (Carmen Bernand & Serge Gruzinski, idem, p. 45). De altfel, se ştie că religia a influenţat, prin cult şi doctrină, atât cultura, cât şi civilizaţia: “Civilizaţia şi cultura sunt născute din nostalgia paradisului pierdut şi tind spre un paradis viitor. D-l Nichifor Crainic tâlcuieşte astfel sensul şi originea culturii şi civilizaţiei: “Civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru; cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc” (Constantin C., Pavel, Tragedia omului în cultura modenă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 54).

Bunătatea sutaşului, care s-a apropiat din altruism de Mântuitorul Hristos, este semn al gradului înalt de civilizaţie care se pregătea să apară în lume: civilizaţia creştină. Din acel moment, decăderea Bisericii nu se mai putea produce decât prin dispreţul faţă de valorile civilizaţiei creştine, aşa cum s-a produs datorită Iluminismului în sec. al XVIII-lea. al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor şi să ,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură, dar mai puţin prin sentiment. Tocqueville, zugrăvind decăderea Bisericii franceze la mijlocul secolului al XVIII-lea şi modul cum dispreţul faţă de religie a devenit în acea vreme printre francezi un fenomen general şi dominant, spunea: “Oamenii care mai ţineau încă la vechea credinţă se temeau că sunt singurii care i-au rămas fideli şi, pentru că se temeau mai mult de izolare decât de eroare, s-au asociat masei, fără a gândi la fel ca aceasta”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Icoanei – Generația tânără și familia

Liga Tinerilor Ortodocşi din România, în colaborare cu Biserica Icoanei din Bucureşti, a organizat sâmbătă, 20 iunie, seara duhovnicească cu tema „Generaţia tânără şi provocările familiei contemporane”, avându-l ca invitat pe pr. prof. dr. Vasile Răducă de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Conferinţa susținută de pr. prof. dr. Vasile Răducă a fost moderată de pr. prof. dr. Nicolae Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. „Consider, ca mulţi alţii, că familia creştină este ameninţată sub foarte multe aspecte, din multe direcţii. De aceea, Biserica şi celelalte instituţii ale statului au responsabilităţi cu totul speciale faţă de familie. Spun lucrul acesta pentru că, din păcate, tinerii de astăzi, în ciuda faptului că «socializează» în fel şi chip, se tem să se angajeze în viaţa de familie. Este vorba despre o teamă care uneori este indusă, alteori impusă de societatea consumeristă de astăzi. Tinerii preferă să se cunoască din ce în ce mai puţin, în ciuda faptului că fiecare, culmea, caută să iubească mai mult şi să fie iubit mai mult. Sunt probleme care se ridică în viaţa de familie şi se ridică în faţa constituirii familiei determinate, aş spune, de pierderea conştiinţei valorilor pe care o reprezintă familia şi totodată determinate de pierderea conştiinţei valorilor care se cultivă în interiorul familiei”, a precizat pr. prof. dr. Vasile Răducă. În continuare, părintele profesor a subliniat faptul că valorile nu pot apărea de la sine, ci vin pe linia unei adevărate concepţii, cu totul speciale, pe care creştinismul o are faţă de persoană. „Noi considerăm persoana umană o realitate irepetabilă şi valoroasă. Valoroasă nu în sensul că ar avea un preţ, ci tocmai pentru faptul că nu poate avea nici un preţ. Persoana este valoroasă pentru că are demnitate. A spune că ceva are valoare înseamnă un lucru şi a spune că cineva are valoare înseamnă alt lucru. Acel «ceva» intră în categoria valorilor economice, valorilor-preţ. Însă atunci când ne referim la valoarea unei persoane, ne referim la valoarea-demnitate, care nu poate avea preţ”, a spus pr. prof. dr. Vasile Răducă.

Biserica Icoanei din Capitală va găzdui şi în viitor astfel de seri duhovniceşti folositoare tinerilor. „Vom încerca să punem la îndemâna tinerilor şi viitoarelor familii învăţăturile creştine folositoare sufletului. Întemeindu-se familii creştine vom avea şi o Biserică vie şi o societate bine structurată”, a spus pr. Ion Popescu, parohul Bisericii Icoanei din Bucureşti.

Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii, Ev. Matei 6, 22-33) – LEPĂDAREA GRIJILOR VIEŢII SE FACE PRIN POCĂINŢĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

P R E D I C Ă

 la Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii, Ev. Matei 6, 22-33)

LEPĂDAREA GRIJILOR VIEŢII SE FACE PRIN POCĂINŢĂ

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. ”. (Mt 6, 33).

Cum pot fi gestionate grijile care copleşesc viaţa omului? Din exemplul de sfinţenie creştină rezultă că soluţia o reprezintă simplificarea vieţii. Episcopul şi scriitorul bisericesc Metodiu de Olimp (+ 311), referindu-se la exemplul oferit de Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, în lucrarea „Despre viaţa şi purtarea raţională” afirmă următoarele: „Ia aminte la acel om sfânt care a vestit venirea Mântuitorului. El a venit în lume, dar a zăbovit puţin în ea şi abia că a luat seama la cele de aici. S-a hrănit cu lăcuste şi cu miere sălbatică şi s-a îmbrăcat în haină din păr de cămilă. Dar, simplitatea şi sărăcia îmbrăcămintei şi a mesei lui l-au arăta drept cel mai mare dintre toţi cei născuţi (dintre femei)”.

Prin urmare, tendinţa de a complica lucrurile, făcând realitatea să pară pe zi ce trece tot mai sofisticată, este o  consecinţă a păcatului în care se complace omul. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare, în omilia a IX-a intitulată Că Dumnezeu nu este autorul relelor arată următoarele: “Pentru că omul nu trebuia să aibă îmbrăcăminte; nici naturală, nici confecţionată. Omul, însă, trebuia să aibă deosebite darurile bunătăţilor, potrivit dragostei lui de Dumnezeu. Îndeletnicirile cu meseriile i-ar fi răpit omului tot timpul său liber; iar acest lucru trebuia evitat ca vătămător omului. De aceea şi Domnul, vrând să ne cheme din nou la o viaţă paradisiacă, îndepărtează din suflete grija, spunând: “Nu vă grijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca” (Mt. 6, 25). Aşadar. Omul nu trebuia să aibă nici îmbrăcăminte naturală, nici confecţionată; ci altă îmbrăcăminte îi era pregătită lui, dacă stăruia în virtute;o îmbrăcăminte care avea să înflorească peste om prin harul lui Dumnezeu şi avea să strălucească prin veşminte luminoase ca acelea ale îngerilor…”.

Cu alte cuvinte, cu cât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu, cu atât existenţa noastră devine mai complicată. Despre această stare de fapt, vorbeşte Metodiu de Olimp când, în Discursul lui Metodiu, arată că “Dumnezeu nu l-a scos pe om din paradis de teamă ca nu cumva acesta mâncând din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că răul săvârşit să nu devină nemuritor. Fiindcă de ce altceva a mai trimis pe Hristos din cer pe pământ, dacă nu vroia ca să se împărtăşească de nemurire?(…) De aceea l-a şi scos pe om din paradis, nu pentru că se temea ca nu cumva mâncând el din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că a voit să nimicească păcatul prin moarte, ca după moartea păcatului, omul curat să se facă părtaş vieţii”.

Deducem astfel din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare că sensul lucrării harului dumnezeiesc în om, care îl îndeamnă la săvârşirea faptelor bune, este de a-i uşura viaţa:  „Adam izgonit îndată din rai, a pierdut vieţuirea fericită şi a ajuns rău, nu din constrângere, ci din nesocotinţă. A păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului, „că plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte”.

În lipsa conlucrării cu Dumnezeu şi a urmării voii Acestuia, viaţa omului i-a forme complexe, de neînţeles. Despre acest aspect scriitorul Metodiu de Olimp, în  Discursul lui Memianius, spune: “Acest lucru rezultă şi din cuvintele fericitului Moise care spunea: Dumnezeu a zis. Duhul Meu nu va rămâne în aceşti oameni, pentru că ei sunt carne (Facere 6, 3). Cum putea vorbi aşa când înaintaşii acestora au venit în lume în trup? Nu la trup se referă, ci la obiceiul şi fapta cea rea. Zicând: Duhul Meu nu va rămâne în aceşti oameni, spune că în alţii a rămas, dar în aceştia nu va rămâne. Prin urmare, nu din cauza acestei cărni s-a zis Duhul meu nu va rămâne în aceşti oamenii,  ci din cauza faptului că oamenii nu săvârşesc binele”.

Bineînţeles că oamenii vrednici înaintea lui Dumnezeu, aşa cum sunt în special sfinţii, nu sunt nici ei scutiţi de problemele vieţii, accidente existenţiale percepute ca ispite venite de la diavol. În acest sens, Clement Alexandrinul, în Stromata I, afirmă:  “… Accidentul face parte din iconomia dumnezeiască – ; da, că nu va îndumnezei cineva hazardul ca să ne facă în ciudă. Dacă vor spune că din întâmplare, apoi nici întâmplarea nu-i în afara providenţei dumnezeieşti”.

Chiar dacă Îl numim pe Dumnezeu Proniatorul, acest lucru nu-L arată ca fiind şi autor al relelor, după cum subliniază Sfântul Vasile cel Mare, chiar dacă omul are datoria de a se sluji de aceste ispite pentru a se desăvârşi înaintând în virtute: „Uneori profetul David ne istoriseşte propriile sale suferinţe, spunându-ne că a suferit cu bărbăţie necazurile abătute asupra lui… . (…) În Psalmul al doispezecelea arată prelungirea încercării când spune „până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit?. Şi în tot psalmul acesta ne învaţă să nu ne descurajăm când suntem în necazuri, ci să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că Dumnezeu, printr-o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare”.

În orice caz, Sfântul Vasile cel Mare explică faptul că dacă nu reuşim să biruim grijile vieţii şi să trecem peste încercări, aceasta nu arată altceva decât lipsa noastră de credinţă, iar nu absenţa lui Dumnezeu, cum este tentat să creadă omul când îşi pierde orice speranţă, moment în care i se strecoară în suflet ca un venin nimicitor răutatea: “Răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep îndată să se îndoiască în mintea lor întrebându-se dacă există Dumnezeu, Care poartă grijă de cele de aici. (…) Apoi, când văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gândul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu. Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină sema de nimic”.

Despre răutate, care se sălăşluieşte cu uşurinţă doar acolo unde nu este încredere în pronia lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschinul, în Dogmatica, arată următoarele: “Dumnezeu este şi creator şi proniator. Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existenţe. Şi iarăşi: Pronia este voinţa lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită”. De regulă, mai arată acest sfânt, răutatea este însoţită de un sentiment de disperare care de cele mai multe ori devine fatal celor care se lasă pradă. “Părăsirea completă (din partea lui Dumnezeu), însă, este atunci când omul, cu toate că Dumnezeu a făcut totul pentru mântuire, rămâne insensibil, nevindecat, dar mai degrabă nevindecabil, din pricina propriei lui hotărâri. Atunci se dă pierderii celei desăvârşite, ca Iuda. Să se milostivească Dumnezeu de noi şi să ne ferească de asemenea părăsire!”, arată Sfântul Ioan Damaschinul.

Soluţia creştină pentru prevenirea acestui deznodământ tragic o indică scriitorul bisericesc Tertulian care, în lucrarea Despre pocăinţă, spune următoarele: „Aşadar, pentru toate păcatele săvârşite fie cu trupul, fie cu sufletul, fie cu fapta, fie cu gândul, Cel ce a hotărât pedeapsă prin judecată la fel a făgăduit şi iertare prin pocăinţă, spunând poporului: „pocăieşte-te şi te vei mântui” (Iez 18, 21)”.

Precizăm însă că folosirea pocăinţei ca antidot al disperării umane trebuie să se facă neîntrerupt, aşa cum reiese şi dintr-o istorioară duhovnicească care îl are în centru pe Cuviosul Paărinte Sisoe cel Mare (+429). Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat fraţii: “De va cădea vreun frate într-o greşeală oarecare, îi este destul un an de pocăinţă?” Stareţul a răspuns: “Aspru este cuvântul acesta”. “Dar şase luni se cade să se pocăiască cel ce a greşit?” Stareţul a răspuns: “Este mult”. Şi iarăşi au zis fraţii: “Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăinţă?” Stareţul a răspuns: “Este mult”. După aceasta a zis: “Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, în trei zile primeşte Dumnezeu pocăinţa lui“. Iarăşi, un alt frate a întrebat pe stareţ, zicând: “Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?” Stareţul a răspuns: “Scoăla-te, fiule, şi te vei mântui”. Zis-a fratele: “Dar după sculare, iarăşi am căzut”. Stareţul a zis: “Scoală-te iaraşi”. Fratele i-a zis: “Apoi până când va fi căderea şi scularea mea?” Stareţul a răspuns: “Până ce sfârşitul te va ajunge şi te va găsi ori în cele bune, ori în cele rele. Deci totdeauna se cade să petrecem în sculare, că într-aceea să ne ajungă sfârşitul“. Interesant de sublinat este faptul că, potrivit învăţăturii creştine ortodoxe, pocăinţa are un sens mult mai înalt decât i se acordă în general. Astfel, Kallistos Ware învaţă că pocăinţă trebuie înţeleasă ca înnoire a minţii (gr. μεταβολή, – ης) . Înnoirea minţii presupune nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totală a perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alţii şi la noi înşine”, spune acesta în lucrarea Împărăţia lăuntrică. Acelaşi lucru îl afirmă şi Paul Evdokimov în cartea Vârstele vieţii spirituale, în care se apreciază că prin înnoirii minţii se dobândeşte virtutea discernământului, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre pocăinţă ca despre „regăsirea normei, a sănătăţii spirituale, funcţionarea realului total, care cuprinde pământescul şi cerescul”

În definitiv, aşa cum ilustrează scriitorulrus F. M. Dostoievski în capitolul „Spovedania lui Stavroghin” din romanul „Demonii” pocăinţa nu înseamnă altceva decât sacrificiu personal în faţa valorii. Dostoievski povesteşte despre un tânăr petersburghez destrăbălat, autor moral al sinuciderii prin spânzurătoare a unei copile, pe nume Marioşa, care „avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea” şi „vedea sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocuritoare, care i se înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite”. La un pas de a înnebuni, el se destăinuie episcopului Tihon, care constată că are de-a face cu un posedat şi îi recomandă un duhovnic îmbunătăţit sau un pustnic: „Duceţi-vă la el, supuneţi-vă autorităţii lui… Impuneţi-vă această pocăinţă şi graţie acestui sacrificiu veţi dobândi tot ce năzuiţi şi chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nici nu puteţi bănui ceea ce veţi obţine…”. În acest sens trebuie interpretate şi următoarele cuvinte ale Sfântului TEOFAN ZĂVORÂTUL: „Să nu vă îngăduiţi nimic împotriva conştiinţei, chiar de ar fi să muriţi! Cu cât veţi acţiona în acest fel cu mai multă hotărâre, cu atât conştiinţa va deveni mai puternică, vă va influenţa mai deplin în cele bune şi vă va îndepărta de cele rele atât în fapte, cât şi în vorbe şi în gânduri şi, astfel, interiorul vostru se va reclădi mai grabnic”. În felul acesta, Sfântul Teofan Zăvorâtul urmărea să creeze o personalitate creştină puternică, un caracter a cărui tărie se măsoară în disponibilitatea de sacrificiu în numele crezului personal, bazat pe credinţa în Dumnezeu.

 Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

Parohia Sf. Pantelimon – Piesă de teatru religios la Şcoala „Maica Domnului“

„Şcoala călugăriei” a fost numele piesei de teatru pe care au interpretat-o joi, 18 iunie, elevii Şcolii Gimnaziale „Maica Domnului“ din sectorul 2 Capitală, în cadrul proiectului „Personalităţi şi locuri valoroase de lângă şcoala/biserica ta“ implementat de şcoală în parteneriat cu Parohia „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de Foc“. Este vorba despre o scenetă de teatru ce descrie viaţa Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), care i-a ţinut pe colegii şi profesorii lor spectatori cu sufletul la gură. Nu mai puţin de 10 elevi au dat viaţă personajelor piesei prin dialoguri şi situaţii inspirate din viaţa acestui sfânt drag bucureştenilor şi nu numai. Sub coordonarea profesorului de religie Dumitru Gabor, micii actorii au muncit aproape o lună la reuşita acestui spectacol. Pentru fiecare dintre ei a fost o provocare, primind roluri în care se regăsesc mai mult sau mai puţin în viaţa de zi cu zi“, ne-a declarat părintele Bogdan Teleanu, slujitor la Parohia „Sfântul Pante­li­mon“-Foi­şorul de Foc.
Prof. Julieta Mihăilescu, directorul Şcolii Gimnaziale „Maica Domnului”, a arătat că protocolul de colaborare încheiat între şcoală și parohie, intitulat `Biserica, prietena şcolii mele – 2015”, dă semne de roade din ce în ce mai bogate, lărgind orizontul de cunoaştere al elevilor pe care nimeni, sub nici un pretext, nu are dreptul să-l limiteze la o simplă ideologie, cum ar fi spre exemplu cea ateistă. Dumitru Gabor, profesorul de religie care s-a ocupat de organizarea acestui eveniment, a exprimat din partea copiilor opinia generală că asemenea forme de comunicare şi comuniune dintre Şcoală şi Biserică ar trebui să fie organizate mai des.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Parohia Olari – Proiecte pentru copii

Biserica Olari din București a marcat duminică, 14 iunie 2015, două evenimente alături de copiii din familia sa: finalizarea proiectului Casa mea e plină de poezie și debutul unei noi inițiative alături de copii, intitulată Un colț de sat românesc – spiritualitate și tradiție la Biserica Olari, a precizat Pr. Mihai Iordache, Parohul Bisericii Olari.

Proiectul Casa mea e plină de poezie

Acest proiecta fost desfășurat de către Biserica Olari, Centrul Social Educațional ADORNO și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sector 2, începând cu luna mai 2015. Copiii s-au întâlnit de-a lungul a 6 duminici cu poezia lui George Coșbuc, într-o frumoasă aventură despre eroi, mari conducători ai neamului românesc și faptele lor de vitejie și, nu în ultimul rând, au descoperit rolul sfinților în viața noastră, luându-l ca exemplu pe Sf. M. Mc. Gheorghe.

Au fost organizate concursuri de recitare, pornind de la aventura căluțului din El Zorab, am vorbit despre Pașa Hassan și victoriile lui Mihai Viteazul și apoi am urmat drumul căluțului în iconografia creștină, vorbind despre viața și minunile Sf. Gheorghe. A fost o incursiune plină de învățătură și de câștig spiritual pentru cei aproximativ 25 de copii participanți la acest proiect susținut de Biserica Olari, de enoriași și de câțiva tineri voluntari cărora le mulțumim pentru implicare.

Icoanele pictate pe sticlă au participat, în data de 22 mai, la expoziția organizată în cadrul spectacolului aniversar ”IULIA HASDEU – ARC PESTE TIMP”, inițiat de Asociația Culturală Iulia Hașdeu, fiind apreciate pentru deschiderea și frumusețea sufletului micilor artiști.

 Am avut parte de întâlniri folositoare și frumoase în cadrul acestui proiect, copiii fiind premiați la finalul Sfintei Liturghii din data de 14 iunie, cu hăinuțe noi și jucării, un motiv în plus de bucurie alături de credincioșii parohiei noastre.

 Proiectul Un colț de sat românesc – spiritualitate și tradiție la Biserica Olari

 Acțiunile noastre nu se opresc aici. În fapt, toate eforturile Parohiei Olari urmăresc aducerea copiilor mai aproape de viața liturgică, sacramentală şi culturală a Bisericii, de a-i face să înțeleagă de mici importanța participării la Sfânta Liturghie, precum și semnificaţia Tainelor în viața lor. Le povestim deseori că, drumul acesta către biserică reface o legătură foarte puternică cu bunii și străbunii lor, al căror pas, în straie de sărbătoare, cu sufletul primenit, se îndrepta necontenit către biserică, duminică de duminică, continuându-se astfel povestea neamului românesc, la care și noi trebuie să fim parte.

În această ordine de idei, într-un nou proiect ambițios, intitulat Un colț de sat românesc – spiritualitate și tradiție la Biserica Olari, încercăm să aducem satul la oraș, amenajând alături de copii, în curtea Bisericii Olari un colț de tradiție și expresie a satului românesc. Cu ajutorul lui Robert Ciobanu, al Ioanei și Danielei Nacev, zidurile vecinătăților bisericii vor prinde culoare, încetul cu încetul, un mic colț din curtea bisericii urmând a fi primenit cu o roată de olar și cu câteva fațade de case tradiționale românești împodobite cu vase de lut pictate de copii.

Primul atelier de pictură a avut loc în prezența a 20 de copii preșcolari. Aceștia au participat la Sf. Liturghie și, mai apoi, au pătruns plini de entuziasm în povestea noastră, ajutându-ne să dăm viață boțului de pământ din care vasele noastre au fost făcute, împodobindu-le cu flori și zâmbete. Efortul lor a fost răsplătit cu daruri constând în jucării oferite de către Fundația Luciana, condusă de dna Dr. Angela Ungureanu.

Sperăm ca prin toate aceste inițiative să creăm un spațiu de echilibru în mijlocul comunității noastre. Centrul Social Educațional ADORNOfuncționează din anul 2014 în imediata vecinătate a Bisericii Olari. Profesori, artiști și foarte mulți oameni cu credință în Dumnezeu ne susțin în toate activitățile alături de copiii din familia bisericii și ne bucură faptul că, numărul celor ce ne sunt aproape se mărește.

Activitățile proiectelor mai sus prezentate s-au putut desfășura cu sprijinul substanţial al firmelor Click Birotica din București și Furnissa din Cluj-Napoca, Centrul nostru primind din partea acestora rechizite, papetărie și o donație de mobilier școlar, care ne-au fost de folos în dotarea spațiilor interioare, astfel încât să putem oferi copiilor o atmosferă primitoare și prietenoasă.

(Sursa: Agentia de stiri Basilica)

Duminica a 2-a după Rusalii (Duminica Sfinţilor Români) – SĂ FIM BUNI CREŞTINI ŞI BUNI ROMÂNI! – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Parohia Sf. Pantelimon

C U V Â N T

 la Duminica a II-a după Rusalii

(a Sfinţilor Români)

 Ap. Romani II, 10-16; al Sfinţilor Români: 2 Corinteni 5, 17, 20;6, 1, 3-7, 10; 13, 11; Ev. Matei 4, 18-23 (Chemarea primilor Apostoli); a Sfinţilor Români: Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22

SĂ FIM BUNI CREŞTINI ŞI BUNI ROMÂNI!

 

Motto:  „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41).

Românii se confruntă cu pericolul real al falsului misticism şi falsei sfinţenii. Nevoia de refacere morală a poporului român ridică problema secularizării sacrului, în sensul apariţiei unei religii fără Dumnezeu. Disperarea, ca maladie a omului secularizat se manifestă acut astăzi în România, iar numărul mare de sinucideri, aflat în continuă creştere, confirmă acest fapt. Din păcate, băşcălia superificală românului nu a fost o stavilă suficientă în calea acestei serioase maladii psihice, a cărei ignorare a făcut să se instaleze discret în inimile multora dintre concetăţenii noştri.

Problema secularizării religiei cu care se confruntă astăzi România, datorată în mare parte ispitelor marketingului religios, demonstrează adâncimea până la care a pătruns păcatul în fiinţa conaţionalilor noştri, păcat care nu-i lasă să mai asculte şi să mai urmeze cu deplină convingere învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adevărul este că, din punct de vedere religios, contemporanii noştri sunt mult mai nevolnici decât par! Astăzi, mai mult ca oricând, dacă ar fi să aleagă între minuni şi Dumnezeu, românul ar alege minunea. În mod paradoxal, creştinii noştri par a avea nevoie mai degrabă de minuni, decât de Mântuitorul nostru Hristos!

Suntem pe cale să devenim un popor care, preferând miracolele ieftine, Îl ignoră din ce în ce mai mult şi la toate nivelele pe autorul acestora, adică pe Însuşi Dumnezeu. Ce deosebire mai este, oare, între acest tip de gândire şi teoria în vogă a cosmologului Stephen Hawking care, în cartea „The Grand Design” („Măreaţa arhitectură” – trad.), afirmă că Dumnezeu nu a jucat niciun rol în crearea Universului? Apetitul românilor pentru minuni, prin substituirea lui Dumnezeu, indică un nivel crescut de secularizare a religiei şi nevoia de refacere morală a acestui popor.

Dar fenomenul falsului misticism cu care se confruntă din plin acum Biserica nu este o noutate, el fiind sancţionat la timpul lui şi de părintele Dumitru Stăniloae. În acest sens, definind necesitatea calităţile morale ale teologului adevărat, părintele Gheorghe Holbea spune: „Într-un articol publicat în 1952, Formele şi cauzele falsului misticism, părintele Stăniloae ia atitudine faţă de pretinsele forme de misticism (astrologia, vrăjitoria, spiritismul, ghicitoria etc.) care au la bază ignoranţa credincioşilor. În concepţia teologului român, cei care practică astfel de forme false de misticism au căzut într-o stare morală inferioară, incompatibilă cu viaţa duhovnicească” (în Asceză şi misitică în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae în Implicaţiile pastorale şi misionare ale Teologiei mistice  a părintelui Dumitru Stăniloae, p. 170). În acest context, întrebarea esenţială care se pune este următoarea: cum mai poate omul contemporan să recupereze darul  deosebirii duhurilor ca rod al rugăciunii curate?

De aceea, considerăm că rezistenţa creştină în faţa fenomenului falsului misiticism şi al falsei sfineţii se poate manifesta în special prin cultul bisericesc. În prima jumătate a secolului XX, Biserica Ortodoxă Română fusese criticată pentru ritualismul în care se presupunea că era încorsetat cultul ei: “S-a zis că ea (nn – Biserica Ortodoxă Română) dă o prea mare importanţă cultului extern, ritualului, şi încătuşează în chip prea tiranic conştiinţele credincioşilor…” (C. RĂDULESCU-MOTRU, Cultura română şi politicianismul, Editura Librăriei leon Alcaly, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, p. 151). Din păcate, această percepţie eronată i-a ţinut la distanţă, şi continuă să-i mai ţină încă, pe unii dintre intelectualii vremii. Cu toate acestea, cercerările întreprinse de aceştia asupra modului în care Biserica Ortodoxă Română a supravieţuit regimului comunist ateu din România ar putea reconsidera funcţia socială a cultului liturgic, pe lângă cea specific duhovnicească. Cultul liturgic a reprezentat forma de “rezistenţă” atât a Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a celorlalte confesiuni creştine din ţara noastră, în faţa unui regim comunist dictatorial şi ateu. Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania, referindu-se la menţinerea vieţii liturgice în România ca formă de rezistenţă în faţa regimului comunist, spunea: “Funcţia principală a Bisericii este cea sfinţitoare, iar sfinţirea se face prin intermediul actului liturgic. Acest act liturgic s-a menţinut permanent în Biserică” (Valeriu ANANIA, Nu avem acces la universalitate decât prin etnic, în “22”, n. 40, 19 octombrie 1990, p. 15). O constatare similară este făcută şi de tânărul istoric George Enache: “În linii generale, aşa a fost înţeleasă şi tolerată religia de-a lungul epocii comuniste, rostul Bisericii fiind redus la un rol exclusiv liturgic (George ENACHE, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 17). Aceste afirmaţii ne îndreptăţesc să tragem concluzia că supravieţuirea conştiinţei creştine în vremurile de dictatură comunistă s-a datorat tocmai “încapsulării” Bisericii Ortodoxe Române în ritualul său cultic.

Însuşirea idealului de a deveni “buni creştini şi buni români”. Biserica noastră este zidită pe temelia sfântului Apostol Andrei lor, unicul ei întemeietor fiind Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm, aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel într-o celebră cuvântare din Areopagul atenian citându-l pe poetul Aratus (sec. III î.Hr.), următoarele: „Că noi în El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem, aşa cum au spus unii dintre poeţii voştri: Că neam al Lui suntem şi noi” (Faptele Apostolilor 17, 28). Având în minte această hartă a răspândirii mesajului Mântuitorului Hristos în lume, este uşor de imaginat momentul consacrării creştinismului de origine apostolică pe teritoriul României, în care Sfântul Apostol Andrei ocupă locul central în timp ce anunţă plin de înflăcărare ştirea descoperirii pe care i-a dat-o mai întâi fratelui său, Sfântul Apostol Petru: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41). Originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române presupune că, fiind printre primele Biserici întemeiate şi organizate de Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Andrei a rânduit până în cele mai mici amănunte tot ce trebuia să se facă în ea, ceea ce s-a şi păstrat fără schimbare până în ziua de azi datorită ierarhiei bisericeşti aşezată dintru început de el”.

Noi, românii, suntem fiii evanghelizării Sfântului Apostol Andrei, cel care – după ce a fost transformat lăuntric de Sfântul Duh în Ziua Rusaliilor, momentul botezului Bisericii întemeiate pe Jertfa Mântuitorului nostru Hristos – a pornit spre teritoriul României de astăzi pentru a aduce vestea mântuirii românilor de ieri, de astăzi şi de mâine potrivit unui plan de iubire al Preasfintei Treimi. În esenţă, această evanghelizare presupune ca „învăţătura (Sfintei Scripturi – n.n.) să fie conformă cu Euharistia” (Adrian Lemeni, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 166.), taina iubirii, comuniunii şi milosteniei dumnezeieşti, adică o antiteză la „ura până la moarte – după cum se exprimă părintele Gheorghe Popescu Colibaşi –  pornită ca un şuvoi izvorât dintr-un zăcământ diavolesc” (Preot Gheorghe Popescu Colibaşi, Sfânta Înviere, în “Foaea parohială, Organ cultural al parohiei şi Ateneului religios Sf. Pantelimon Foişorul de Foc din Bucureşti”, anul I, nr. 1, 23 aprilie 1941, p. 2). Această observaţie este cu atât mai corectă cu cât şi savantul economist Mihail Manoilescu scria în articolul “Fiin­ţa neamului românesc şi Ortodoxia” publicat de revista „Lumea Nouă” din octombrie-noiembrie 1935 că „Ortodoxia este credinţa care nu tira­nizează viaţă” (Constantin SCHIFIRNEŢ, Mihail Manoilescu, savantul ctitor de biserică, în cotidianul „Adevărul”, 28 mai 2013, sursa: http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/mihail-manoilescu-savantul-ctitor-biserica-1_51a482d2c7b855ff56341e33/index.html).

Aşa se explică celebra ospitalitate românească ale cărei origini le găsim în concepţia creştină conform căreia dând milostenie, îl împrumutăm de fapt pe Dum­­nezeu, aşa cum zice şi psalmistul: „Cei care nădăjduiesc în Domnul nu se vor lipsi de tot bi­nele” (Ps. 33, 10). A imprima poporul român alt duh decât cel inspirat de primul nostru evanghelizator este un semn de neînţeleaptă trufie care poate să îndrepte într-o direcţie greşită credinţa acestui popor. Câţi dintre românii mileniului trei, fii ai evanghelizării Sfântului Apostol Andrei, mai pot striga cu înflăcărare, asemenea Sfântul Apostol Andrei, „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41).

Apel la sfinţenie adresat poporului român. Credem că, mai mult decât oricând, este timpul să facem un apel la sfinţenie pentru ca specificul românesc autentic să dăinuiască şi în vremurile viitoare prin ancorarea sa trainică în tradiţia ortodoxă creştină, aşa cum s-a păstratat în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură! Preafericitul Părinte Patriarh Daniel concluziona cu ocazia Conferinţei pastoral-misionare semestriale de primăvară cu tema 2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti că „adevăratul program social este Sfânta Treime” (în Credinţă pentru fapte bune. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2010, Editura BASILICA, Bucureşti, 2011, p. 160.), lucru de care au fost pe deplin conştienţi marii domnitori români care au realizat sinteza dintre  arhetipul bizantin şi specificul românesc în ţara noastră, începând cu Sf. Voievod Neagoe Basarab şi culminând cu Sf. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

La Judecat de Apoi, Dumnezeu ne va întreba: “Românilor, ce aţi făcut cu ţara voastră?”. Sper că nu vom răspunde ca nişte leneşi: “Doamne, te-am ştiut că eşti aspru şi, de aceea, am îngropat-o… în pământ“, cf. Mt. 25, 14- 30). Mai există o singură speranţă pentru viitorul acestei naţiuni! Cred că România se va schima doar atunci când fiecare român va învăţa şi va îndrăzni să viseze frumos la viitorul ţării lui, va putea să ignore nevoile şi să se bucure de tot ceea ce are în patria sa şi va crede în reuşita planurilor sale de viaţă. Fără să fiu extremist, nici de dreapta, nici de stând, afirm cu convingere că românii vor îndrăzni să viseze la fericirea naţiunii lor abia atunci când nu îşi vor mai inhiba stările de îngrijorare, cauza principală a pasivităţii lor generalizate, ci vor începe să elimine problemele cu care se confruntă, construind în mod programatic propriul lor viitor. Şi, întrucât orice proiect trebuie să aibă un scop, cred că cel mai potrivit dintre toate este cel sugerat de filozoful Constantin Noica (Gabriel LIICEANU, ADSUM? Modelul cultural Noica şi urgenţele istoriei în „22”, an I, nr. 45, 23 noimbrie 1990, p. 16). Parafrazându-l, consider că cel mai potrivit scop al oricărui proiect pentru România trebuie să plece de la perspectiva unei Judecăţi de Apoi a fiecărei naţiuni. De aceea, blestemaţi sunt cei care îşi trădează ţara! Şi pentru că ne mântuim individual, nu global, facem precizarea că obiectivele, clare şi măsurabile, pentru a avea o bună “prestanţă” înaintea Judecătorului Suprem, sunt stabilite de faptele fiecărui român în parte şi constituie certificatele cu care aceştia se prezintă înaintea Acestuia la Judecata de Apoi atunci când, pe lângă alte o sumedenie de întrebări li se va pune şi aceasta: “Tu, ce ai făcut pentru ţara ta?“.

Pr. Bogdan-Aurel TELEANU,  Biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc

Parohia Iancu Vechi – Mătăsari – Pe urmele Sfinţilor Români

Joi, 11 iunie 2015, începând cu ora 17.00, biserica Iancu Vechi-Mătăsari a găzduit vernisajul expoziţiei de desene şi colaje Pe urmele Sfinţilor Români, ediţia a II-a, program cultural religios-educativ derulat de parohia Iancu Vechi – Mătăsari, Şcoala Gimnazială Nr. 56 şi Colegiul EconomicVirgil Madgearu din Bucureşti în perioada februarie – iunie 2015. Tema din acest an a fost Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, după cum aflăm de laDepartamentul pentru copii şi tineret al parohiei Iancu Vechi-Mătăsari.

Peste 200 de elevi din clasele V-VII de la Şcoala Gimnazială Nr. 56 şi Colegiul Economic Virgil Madgearu au participat la acest program cultural-religios care a constat în prezentarea de către preoţii parohiei Iancu Vechi-Mătăsari a vieţii Sfântului Ioan Iacob Hozevitul timp de 15 minute bilunar la orele de religie (aflate la dispoziţia profesorilor). La orele de desen şi la cercul de pictură al parohiei, elevii participanţi au realizat lucrări de pictură şi grafică inspirate din viaţa Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, model de credinţă şi trăire ortodoxă.

Expoziţia reprezintă etapa finală a programului cultural religios-educativ Pe urmele Sfinţilor Românicare a fost inclus în calendarul activităţilor educative regionale al Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, precum şi în seria manifestărilor din anul 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii în Patriarhia Română.

În deschiderea manifestării, au premiaţi elevii care au obţinut rezultate deosebite la Olimpiada de Religie 2015 – etapa pe sector.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Parohia Precupeții Vechi – Hram iunie 2015

În Duminica Tuturor Sfinților, Parohia Precupeții Vechi și-a sărbătorit hramul istoric.

Slujire arhierească

Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Preasfințitul Părinte Timotei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.

„Credincioșii prezenți în număr mare s-au bucurat de prezența Preasfințitului Părinte Timotei în mijlocul lor cât și de un eveniment unic în istoria parohiei, hirotonia în diacon și hirotonia în preot a doi tineri teologi pentru două parohii din județul Prahova. În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a arătat importanța și datoria cinstirii sfinților și rolul lor în viața bisericii și a credincioșilor”, după cum ne-a transmis diac. Ciprian Georgian Tudor.

Pomenirea ctitorilor şi ostenitorilor trecuţi la Domnul

După Sfânta Liturghie a urmat Slujba Parastasului pentru ctiorii, închinătorii, slujitorii sfântului locaș cât și pentru rezidenții Așezământului Social „Acoperământul Maicii Domnului” care au trecut la cele veșnice în căminul de bătrâni al parohiei.

Anul acesta, parohia Precupeții Vechi sărbătorește 242 de ani de la întemeiere și de la construcția bisericii.

Întâlnire LTCOR – filiala sector 2 Capitală

Joi, 4 iunie, Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români – filiala sector 2 Capitală a desfășurat un nou program de activități cu tineretul în colaborare cu Parohia „Sfântul Dumitru”-Colentina, care a fost și gazda evenimentului. Acțiunea s-a intitulat „Rolul educației religioase în formarea personalității copiilor și tinerilor” și s-a concretizat într-o dezbatere liberă pe tema prezentată. La eveniment au participat preoţi, tineri din cadrul departamentelor de tineret de la parohiile din Protopopiatul Sector 2 Capitală, elevi ai școlilor generale din sectorul 2, credincioși ai parohiei-gazdă. Invitatul special al evenimentului a fost Julieta Mihăilescu, profesoară de religie  și directoarea Școlii Nr. 50 din Capitală. În deschiderea evenimentului, pre­șe­dintele LTCOR sector 2, diac. Ciprian Georgian Tudor, a prezentat un referat pe tema „Rolul educației religioase”, iar prof. Julieta Mihăilescu a rostit un discurs despre „Educația religioasă din școală” și „Importanța orei de religie în formarea personalității elevilor”.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Parohia Sf. Pantelimon – „O oră de religie «altfel»“ la Şcoala „Maica Domnului“

În baza parteneriatului „Biserica, prietena şcolii mele – 2015” încheiat între Şcoala gimnazială „Maica Domnului” și Parohia „Sfântul Pantelimon” – Foişorul de Foc din Sectorul 2 Capitală, a fost organizată, în ziua de 3 iunie, în laboratorul de religie al şcolii, acţiunea „O oră de religie «altfel»“, în cadrul programului parohial „Personalităţi şi locuri valoroase de lângă şcoala / biserica ta“. Scopul acestui program  este acela de a atrage atenţia tinerilor şi copiilor asupra însemnătăţii personalităţilor sau a acelor locuri din parohie care, în perioada comunistă, au constituit elemente de rezistenţă faţă de dogmatismul ateist, intolerant cu valorile religioase. „Ora de religie «altfel»“ s-a axat pe prezentarea personalităţii părintelui Petru Gh. Savin care, atrăgând atenţia asupra faptului că „din şcoală s-au scos icoanele“, a fost „terorizat“ de securişti şi, în cele din urmă, închis la Rahova 3 (Ghencea) şi Văcăreşti. Astfel, elevii clasei a IV-a au putut să se convingă de mărturia de credinţă a părintelui Petru Gh. Savin întrucât le-au fost prezentate extrase ale documentelor CNSAS. Cu această ocazie, copiii au aflat că îi datorează părintelui Petru Gh. Savin, fost slujitor al Bisericii „Sfântul Pantelimon“ – Foişorul de Foc din Bucureşti, o parte din basmele pe care le ştiu întrucât acesta a fost un colaborator al folcloriştilor Tudor Pamfile şi pr. Dumitru Furtună, alături de care a contribuit la întocmirea unora dintre principalele colecţii de basme ce apar în Moldova în primele decenii ale secolului al XX-lea. După exemplul părintelui Petru Gh. Savin, care „plângea şi nu se lăsa până ce mama lui nu-l lua la clăcile unde îi era drag să asculte poveşti“, atât părintele Bogdan-Aurel Teleanu de la Biserica „Sfântul Pantelimon“ – Foişorul de Foc, cât şi profesorul de religie Dumitru Gabor i-au îndemnat pe copii să citească cât mai multe din poveştile şi basmele româneşti. De asemenea, elevii clasei a IV-a au mai putut admira expoziţia de icoane pe lemn cu chipul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, realizată de membrii Departamentului pentru copii şi tineret „Ateneul Sfântului Pantelimon“.

(Sursa: Ziarul Lumina)