Parohia Sf. Pantelimon – Ateneul Sfantului Pantelimon / Suferinţa ca recuperare a inocenţei copilăriei, program dedicat zilei de 1 iunie – Ziua copilului

Suferinţa ca recuperare a inocenţei copilăriei este titlul programului Departamentului pentru copii şi tineret ATENEUL SFÂNTULUI PANTELIMONdedicat zilei de 1 iunie – Ziua copilului organizat duminică, 31 mai 2015, ora 12.00, în incinta Centrului de îngrijri palitive “Sfântul Nectarie” din parohia bisericii “Sfântul Pantelimon” din Bucureşti.

Cu ocazia sărbătorii copiilor, membrii trupei de teatru Ateneul Sfântului Pantelimon vor interpreta piesa de teatru Sfântul Mucenic Pantelimon-Doctorul fără de arginţişi vor expune 24 de icoane pe lemn cu chipul Sfântului Pantelimon pictate în cadrul Atelierului “Părintelui Ioan/Ivan” sub coordonarea artistului Nicoleta Şerban.

Expoziţia iconografică şi piesa de teatru sunt consacrate implicarii copiilor şi tinerilor în misiunea parohie şi fac parte din campania parohială „Stop însingurării!“ care se desfăşoară de mai bine de cinci ani la Biserica „Sfântul Pantelimon“ în favoarea persoanelor vârstnice, bolnave şi singure din parohie.   

Programul Suferinţa ca recuperare a inocenţei copilăriei  constituie practic partea finală a proiectului Ateneul faptelor bune prin intermediul căruia Departamentul de copii şi tineret „Ateneul Sfântului Pantelimon” de la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti şi-a propus atragerea de noi voluntari în scopul cultivării credinţei creştin-ortodoxe, elaborarea de produse culturale în favoarea persoanelor aflate în dificultate şi pentru îmbogăţirea patrimoniului cultural bisericesc, precum şi organinzarea de pelerinaje în ţară, în special în locurile legate de numele şi personalitatea părintelui Petru Gh. Savin. 

Facem precizarea că toate manifestările organizate anul acesta deDepartamentul de copii şi tineret „Ateneul Sfântului Pantelimon” s-au desfăşurat sub titlul 2015 – Anul omagial al Aşezământului cultural-duhovnicesc “Ateneul Sfântului Pantelimon” şi Anul comemorativ al Părintelui Petru Gh. Savin.

(Sursa: Ateneul Sfantului Pantelimon)

Parohia Sf. Pantelimon – Conferinţă şi expoziţie în memoria preotului Petru Gh. Savin, fost slujitor la Biserica „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de Foc

Miercuri 27 mai 2015 de la ora 18:00, în incinta Centrului de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie“ al Parohiei „Sfântul Pantelimon“ din Bucureşti, au avut loc două manifestări interesante dedicate memoriei preotului Petru Gh. Savin.

Mai întâi, domnul Octavian-Dumitru Marinescu va susţine conferinţa „Mănăstirea Văcăreşti, locul de amară închisoare a părintelui Petru Gh. Savin“, iar după aceea se va vernisa o expoziţie având titlul „Slujire şi misiune la Biserica Sf. Pantelimon – Foişorul de Foc în epoca Ciumei Roşii“ (Biserica „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de Foc din Bucureşti în analele CNSAS). Partea I: „Cazul părintelui Petru Gh. Savin“.

Susţinătorul conferinţei este şi autorul cărţii „Mănăstirea Văcăreşti din Bucureşti de la origini până astăzi“, care a apărut la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Dublul eveniment se desfăşoară ca recunoştinţă pentru faptul că inimosul preot, îndrăgitul cărturar Petru Gh. Savin, a fost pentru nouă ani slujitor la Biserica „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de Foc din Bucureşti.

Preotul comemorat a fost cercetat şi închis la închisorile Rahova 3 (Ghencea) şi Văcăreşti, după instaurarea comunismului fiind permanent suspectat de activitate ostilă regimului, principala „vină“ atribuită lui fiind aceea că era fratele renumitului teolog Ioan Gh. Savin, despre ale cărui principii interesante de bioetică s-a discutat public pentru prima dată în cadrul conferinţei „Mărturii despre viaţa de dincolo de moarte“ din data de 13 mai 2015.

Aceste două activităţi culturale, dar şi de recuperare a istoriei recente – aflată în legătură directă cu viaţa sfântului locaş ocrotit de Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – sunt organizate de Departamentul pentru copii şi tineret „Ateneul Sfântului Pantelimon“ al acestei parohii bucureştene.

Curajul mărturisirii părintelui Petru Gh. Savin

Era în noaptea de 14-15 aprilie 1952, când părintele Petru Gh. Savin a fost reţinut la solicitarea Regiunii de Securitate Constanţa, fiind suspectat că „nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual, mai ales datorită faptului că are pe fratele său (Ioan Gh. Savin – n.n.) arestat“. Aşa se face că, după nouă ani de slujire preoţească la Biserica „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de Foc din Bucureşti, hărţuit fiind, părintele Petru Gh. Savin se vede silit să se transfere în 1949 la Biserica „Adormirea“ I din Constanţa. Aici, probabil revoltat de arestarea fratelui său în mai 1950, deşi se ştia „urmărit“, avea să-şi manifeste făţiş opoziţia faţă de regimul comunist în predicile şi cuvântările sale, luptând pentru păstrarea icoanelor atât în spaţiul public, cât şi în cel privat. „Astăzi, întâlniţi oameni necredincioşi la tot pasul, se întind curse la tot pasul, dar voi, credincioşi, feriţi-vă de ele! Stăpânirea de azi luptă pentru pace, dar acesta este strigătul Bisericii de aproape 2.000 de ani. (…) Am umblat cu botezul de «zi întâi» şi în multe case ale muncitorilor nu am văzut icoane, iar în casa unui doctor cu ştiinţă de carte am văzut icoana“, afirma într-o predică monitorizată de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Însă ceea ce i-a scandalizat cel mai tare pe securişti, care au încercat să îl determine pe părintele Petru Gh. Savin să-şi schimbe atitudinea şi chiar i-au atras atenţia că „dacă va continua activitatea sa antidemocratică va suferi consecinţele“, a fost cuvântul pe care l-a ţinut în cadrul Conferinţei Protopopeşti din 23 martie 1950: „Biserica colaborează cu Statul numai ca să fie lăsată să-şi îndeplinească rosturile ei. Din şcoală s-au scos icoanele. Nu cred ca sectele să fie agenţi ai imperialismului. Să activăm numai în cadrul Bisericii şi să facem numai ce se poate face în vremurile actuale“. Astfel, în ziua de 29 aprilie 1950, părintele Petru Gh. Savin „afirmă faţă de un alt preot din Constanţa că nu mai poate răbda cu aceştia (securiştii – n.n) din Constanţa care au început teroarea preoţilor“ şi credea că aceşti preoţi „ar trebui să facă imediat un memoriu la Patriarh spre a-l preda Ministerului de Interne pentru a se lua măsuri, căci în condiţiunile acestea nu se mai poate trăi“. Practic, părintele Petru Gh. Savin reclama deschis şi fără menajamente „neplăcerile din partea securităţii“, fapt ce a făcut ca Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa să-l considere „element duşmănos al democraţiei“.

A fost supravegheat îndeaproape de Securitate, care avea să constate printre altele şi faptul că între el şi preotul care a venit prin transfer în locul lui la Biserica „Sfântul Pantelimon“, părintele Gheorghe Sorescu, exista o intensă corespondenţă. Spre exemplu, Securitatea avea să intercepteze o scrisoare în care părintele Petru Savin îi solicita părintelui Gh. Sorescu să îi trimită cărţi pe care intenţiona să le împartă apoi credincioşilor din Constanţa. „Tot în acest sens, pe ziua de 14 martie a.c., interceptându-i-se o scrisoare, s-a constatat că prin aceasta cerea preotului Gh. Sorescu, fost consilier referent la Episcopia Constanţa, actualmente domiciliat în Bucureşti, pe strada Traian nr. 240, să facă tot posibilul şi să-i procure orice fel de material de colportaj întrucât are mare nevoie de el“, nota Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Autorul majorităţii acestor broşuri pe care Securitatea le-a suspectat de samizdat nu era altul decât însuşi părintele Petru Gh. Savin, care fusese decorat cu „Răsplata Muncii pentru biserică“ la propunerea Episcopiei Dunării de Jos (1921) şi, tot la propunerea autorităţilor bisericeşti, cu distincţia „Coroana României“ în grad de cavaler pentru merite culturale, ca autor de cărţi şi scrieri (1925). Anchetat de Securitate, avea să mărturisească faptul că avea nevoie de aceste cărţi pentru alfabetizarea credincioşilor săi, întrucât remarcase faptul că aceştia nu ştiau să citească. În acest sens, într-o declaraţie autobiografică cerută de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa, s-a declarat bucuros că, pe teren cultural şcolar, „a putut fi de folos la lichidarea analfabetismului şi ridicarea nivelului cultural“.

În cele din urmă, sub pretextul general că „era rudă de înalt demnitar“, părintele Petru Gh. Savin avea să fie închis pentru 5 ani.

(Sursa; Ziarul Lumina)

Părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi în beciurile Securităţii

Pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de organul conducător în stat, partidul, adeseori, fără a poseda un material probatoriu penal, Securitatea opera arestări şi desfăşura anchete soldate cu torturi fizice şi psihice. Plecându-se de la aceste situaţii, nu de puţine ori spre mijlocul anilor 50 ai „democraţiei populare“ s-au desfăşurat anchete în Ministerul Afacerilor Interne în scopul nu de a îndrepta nişte abuzuri, ci pentru debarcarea unor oameni consideraţi incomozi de către liderii partidului. Dar excesul de zel al lucrătorilor din Securitate a continuat să se înregistreze şi în a doua mare campanie de arestări şi condamnări, începută la ordinul partidului în anul 1958. Aşadar, în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1960, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi din Bucureşti era ridicat de Securitate sub acuzaţia de „favorizare la uneltire contra ordinii sociale“, iar locuinţa percheziţionată. Acesta provenea din localitatea Colibaşi (azi în jud. Giurgiu), născut la 18 martie 1900, în familia preotului Gheorghe Popescu. După absolvirea studiilor de teologie la facultatea din Bucureşti, în 1926 era hirotonit preot pe seama parohiei bucureştene „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de foc. În 1940 avea să fie numit paroh al acestei biserici. Şi totuşi pentru ce fapte era arestat în anul 1960, deoarece părintele Popescu nu activase în nici o organizaţie politică şi nu fusese urmărit informativ de către Securitate? A doua zi, aflat în beciurile Securităţii din Bucureşti, părintelui i se întocmeau primele documente penale: dosarul de penitenciar cu fotografia faţă/profil, fişa medicală preliminară, i se luau amprentele digitale, mai apoi fiind trimis în camera de anchetă. De la bun început a fost întrebat asupra activităţii „criminale“ duse împotriva RPR. Părintele a refuzat o astfel de acuzaţie. Mai apoi a fost interogat despre un profesor Nicolae Popescu şi dacă ar fi acordat ajutoare băneşti unor persoane. Părintele a răspuns că nu cunoaşte o persoană cu acest nume şi dacă a acordat ajutoare băneşti şi materiale a făcut-o cu resurse din fondurile bisericii şi în baza unui tabel cu familiile nevoiaşe din parohie şi cu prilejul sărbătorilor de iarnă şi de Paşti. La 5 mai 1960, părintele Popescu era confruntat cu profesorul Nicolae Popescu. În urma interogatoriului, anchetatorul a constatat că cei doi nu se cunoşteau. Ce se întâmplase? Nicolae Popescu abia fusese arestat după o perioadă în care se sustrăsese de la executarea unei condamnări primite în 1949. În anchetă el afirmase că printre cei de la care primiseră sprijin figura „preotul Popescu… de la biserica de pe şoseaua Pantelimon, dincolo de linia ferată, unde îşi avea domiciliul“. În urma investigaţiilor mai atente făcute de lucrătorii Securităţii, s-a constatat că, de fapt, era vorba de preotul Dumitru Popescu, slujitor la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ de pe şoseaua Pantelimon. Astfel, în referatul din 5 mai 1960 se arăta că preotul Gheorghe Popescu de la Foişorul de foc nu avea nici o legătură cu ancheta dusă împotriva profesorului Nicolae Popescu. Pe acest document, locţiitorul Direcţiei Anchete Penale din Securitate, Gheorghe Enoiu, cu cinism punea următoarea rezoluţie: „De ce nu suntem atenţi când facem propunere de arestare?“ Altfel spus, el nu era vinovat de această nefericită confuzie, deşi în calitate de superior semnase propunerea de arestare. La 11 mai 1960, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a fost eliberat din beciurile Securităţii.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Duminica a 8-a după Paşti – Pogorârea Sfântului Duh (Duminica Mare a Rusaliilor sau Cincizecimiea) – SF. DUH ÎN CONCEPŢIA SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a VIII-a după Paşti: Pogorârea Sfântului Duh

(Duminica Mare a Rusaliilor sau Cincizecimiea)

 Ap. Fapte II, 1-11; Ev. Ioan VII, 37-53; VIII, 12

SF. DUH ÎN CONCEPŢIA SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI

 Motto:  «Doamne, cela ce pe Prea Sfântul Tau Duh l-ai trimis Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-l lua acuma dela noi, ci înnoieste-L pe El întru noi, cei ce ne rugam Tie.» (Troparul zilei).

Rusaliile, cunoscute și drept Pogorârea Sfântului Duh, reprezintă sărbătoarea creștină închinată coborârii Sfântului Duh asupra ucenicilor Mântuitorului Hristos, la 50 de zile după Învierea Sa. De aceea sărbătoarea creștină mai poartă denumirea de Cinzecime. Această sărbătoare este actul de trecere a lucrării mântuitoare de la Mântuitorul Hristos la  oameni. Astfel, Duhul Sfânt coboară în chipul limbilor de foc peste apostoli, peste fiecare în mod distinct ( Fapte2, 1, 3, 4), precum şi peste cei care, ascultând predica apostolilor, s-au botezat (Fapte 2, 37, 38), dând naştere Bisericii.

În ziua de Rusalii a fiecărui an, Sfântul Duh se pogoară la rugăciunea sfinţilor slujitori, din nou în mijlocul credincioşilor adunaţi în biserici, ca odinioară Apostolii în foişorul Cinei. De aceea se împart astăzi în biserici ramuri verzi de nuc sau tei, care amintesc de limbile de foc coborâte odinioară peste Apostoli. Creştinii au datoria sfântă de a ajuta sămânţa sădită de Duhul Sfânt să rodească florile harului, adică virtuţile creştine, prin rugăciune fierbinte, prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului, prin voinţa de a face binele şi de a se feri de rău, prin curăţenia morală a vieţii şi, mai ales, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni. Alungând din suflete rura, minciuna şi dezbinarea, ei trebuie să se poarte ca adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi purtători ai Duhului.

Sfântul Duh este Domnul de viaţă făcătorul în sensul că el este cel care dă viaţă Bisericii lui Hristos, care-i împrumută chipul. Acest lucru se vede şi din rodul Sfântului Duh care este mântuirea. Pogorârea Sfântului Duh n-a încetat odată cu ziua Cinzecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii. Toţi cei care hulesc împotriva Sfântului Duhului, care este Dumnezeu, sunt cei care nu cred în lucrarea lui Dumnezeu şi care au fost combătuţi de Sinoadele ecumenice şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

La Sinodul I Ecumenic (325) a fost inclus în Simbol de credinţă şi crezul în Sfântul Duh, deşi precizările referitoare la problema celei de a III-a persoane a Sfintei Treimi s-au făcut abia la al II-lea Sinod Ecumenic (381), când a fost combătută erezia „pnevmatomahilor”, „a luptătorilor împotriva Duhului”, a cărui origine se află în învăţătura lui Arie care nega dumnezeirea Fiului. Arie afirma că numai Tatăl este fiinţă fără început şi cu totul transcedentală, restul, inclusiv Fiul şi Sf. Duh, fiind creaturi ale Lui. Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat această învătătură si a formulat învătătura despre Sfânta Treime. „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi, căzând în păcat, se osândeşte singur” (Tit 3, 10).

Unul dintre primii Sfinţi Părinţi care a susţinut în mod elaborat faptul că Sf. Duh este Dumnezeu a fost însuşi Sf. Vasile cel Mare. Pentru că a utilizat în cadrul unei slujbe formula doxologică  „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” (la sărbătoarea Sf. Evpsihi, 7 septembrie 374), prin care Sfântul Duh este pus pe aceiaşi treaptă cu Fiul şi cu Tatăl, Sf. Vasile cel Mare a trebuit să dea explicaţii scriind, astfel, lucrarea „Despre Sfântul Duh”. Cei care negau egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, pierduseră din vedere faptul că, trimiţându-şi ucenicii la propovăduire, Mântuitoul Hristos le-a dat porunca de a boteza omenirea „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). Deşi a trecut la Domnul la 1 ianuarie 379, fără a vedea triumful dreptei credinţe împotriva ereticilor, care s-a înfăptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic, celebra lucrare a Sf. Vasile cel Mare, „Despre Duhul Sfânt“, a fost folosită la Sinod pentru a-i combate pe eretici. La urechile Sf. Atanasie cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz ar fi ajuns zvonul că, pe când învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre Tatăl şi Fiul este corectă, şovăie  în privinţa recunoaşterii dumnezeirii Sf. Duh. Ce se întâmplase? De fapt, Sf. Vasile nu-I atribuie Sf. Duh atributul de Dumnezeu pentru a menţine dialogul cu adversarii lui. Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, PSB, vol. 12, 1988, p. 41-42), numindu-i “apostaţi” pe cei care neagă Duhul Sfânt. Astfel, el dă următoarele asigurări: “Asigur pe oricare om care mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că Hristos nu-I ca folosi la nimic; (asigur) pe cel care invocă pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduieşte, că zadarnică este credinţa lui; (asigur) pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipseşte (credinţa) în Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în tatăl. Pentru că nu poate să spună (cineva)că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt (I Cor. XII, 3)”.

La rândul său, Sf. Atanasie cel Mare consideră hula împotriva Duhului Sfânt drept necredinţă în lucrarea lui Dumnezeu. Necredinţa în lucrarea lui Dumnezeu înseamnă a atribui totul forţelor naturii. Pe acestea, oamenii le-au personificat adeseori crezând în zei, sau, cum considerau unii iudei, în puterea lui Beelzebul care „huleau împotriva Duhului Său, zicând că Cel ce face acestea nu este Dumnezeu, ci Beelzebul”. „Într-o astfel de necredinţă – afirmă Sf. Atanasie cel Mare (Epistola a doua către acelaşi episcop Serapion, împotriva celor care declară pe Fiul creatură, PSB, vol. 16, 1988, p. 100) – erau căzuţi iudeii de atunci şi, dintre iudei, mai ales fariseii. Căci Mântuitorul arătând faptele Tatălui (fiindcă scula morţi, dăruia orbilor vedere, făcea pe ologi să umble, deschidea auzul surzilor, făcea pe muţi să vorbească şi supunea zidirea poruncind vântului şi umblând pe mare), mulţimile se uimeau şi slăveau pe Dumnezeu, dar fariseii zieau că aceste fapte sunt ale lui Beelzebul; şi nu se ruşinau, nebunii, să pună pe seama diavolului puterea lui Dumnezeu”. Sf. Atanasie face trimitere la textul din Marcu 3, 29-30 în care se reliefează hula de neiertat a fariseilor: „Iar cel ce va huli împotriva Duhului Sâfnt nu are iertare, ci este vinovat de osânda veşnică. Pentru că ziceau: Are (Mântuitorul Hristos – n.n.) duh necurat!”. De altfel, Mântuitorul Hristos spune: „oricăruia care ar grăi împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).

Sf. Ioan Damaschin afirmă faptul că Sfântul Duh este Domnul de Viaţă Făcătorul (în Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 22). Purcederea Sfântului Duh din fiinţa Tatălui (cf. Ibidem, p. 22) “este alt mod de existenţă necuprins de minte şi necunoscut ca şi naşterea Fiului” (Ibidem, p. 21). Sf. Ioan Damaschin spune că “Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane” (Ibidem, p. 23). Pogorârea se poate explica prin efecte sale. Astfel, observăm că Sf. Duh se pogoară din Cer peste lume, iar efectul lucrării sale este pre-facerea: “Cuvântul (Mântuitorul Hristos – n.n.) s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt şi din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu … în chipul celei dintâi faceri a lui Adam”, spune acelaşi Sf. Părinte (Ibidem, p. 82). De Buna-Vestire, îngerul Gavriil i-a spus Fecioare Maria: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfântul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Luca I, 35.). De asemenea, Sf. Ioan Damaschin arată că: “Dar după ce a fost botezat şi după ce Duhul cel Sfânt s-a arătat oamenilor, pogorându-se peste El în chip de porumbel (Matei III, 16; Marcu I, 10; Luca III, 22; Ioan I, 32), de atunci s-a propovăduit cultul şi viaţa cea duhovnicească şi împărăţia cerurilor” (Ibidem, p. 174). Însă, cea mai elocventă interpretare a ideii de prefacere care rezultat al pogorârii Sfântului Duh se produce în cadrul Sfintei Euharistii. Fără a pogorî din Cer trupul înălţat al Mântuitorului nostru Iisus Hristos –  spune Sf. Ioan Damaschinul -, “pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin invocarea şi pogorîrea Sfântului Duh se prefac în chip supranatural în trupul şi sângele lui Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi acelaşi” (Ibidem, p. 145).

Din această cauză, pentru că este “de viaţă făcătorul” (cum afirmăm în Simbolul de credinţă), Îl numim pe Sf.Duh “Sfinte fără de moarte”. Interpretând ceea ce Sfinţii Serafimi spuneau în cântarea Trisanghion, Sf. Ioan Damaschinul spune:  „Noi raportăm cuvintele „Sfinte Dumnezeule” la Tatăl şi prin aceasta nu dăm numai Lui numele Dumnezeirii, deoarece ştim că este Dumnezeu şi Fiul şi Sfântul Duh. Cuvintele „Sfinte tare” le raportăm la Fiul, dar nu lipsim pe Tatăl şi pe Sfântul Duh de putere. Iar cuvintele „Sfinte fără de moarte” le raportăm la Duhul Sfînt, fără ca să punem în afară de nemurire pe Tatăl şi pe Fiul, ci raportăm în chip simplu şi absolute toate numirile dumnezeieşti la fiecare dintre ipostase” (Ibidem, p. 96). Mântuitorul Hristos ne-a înfiat prin Duhul Sfânt. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, spune dumnezeiescul apostol, acela nu este al lui” (Romani VIII, 9.). Mărturisim că s-a făcut cunoscut şi se dă nouă prin Fiul. „A suflat, spune Sf. Scriptură, şi a zis ucenicilor săi: Luaţi Duh Sfint” (Ioan XX, 22), spune Sf. Ioan Damaschinul (Ibidem, p. 26).

Sf. Ciprian al Cartaginei si Eusebiu de Cezareea considera ca Sfantul Duh este chipul Bisericii. Sf. Ciprian al Cartaginei (Despre Unitatea Bisericii Ecumenice, PSB, vol 3 (Apologeţi de limbă greacă) p.440) spune:  “De aceea Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel (Mt 3, 16, Mc. 1, 10 etc): pasăre simplă şi plăcută, fără fiere amară, fără muşcături sălbatice, fără violenţă, fără să sfâşie cu unghiile, apropiată de oameni: soţ şi soţie în acelaşi cuib, îşi clocesc puii împreună, zboară împreună, trăiesc în pace giugiulindu-se şi fiind strâns legaţi unul de altul. Această simplitate trebuie să fie cunoscută şi în Biserică, această unire trebuie să existe, adică dragostea frăţească să fie ca a porumbeilor, prin blândeţe şi încredere, oamenii să fie la fel ca mieii şi oile”. Eusebiu de Cezareea consideră că “numai datorită unei puteri cereşti şi unui ajutor de sus a putut străluci asemeni razelor soarelui în toată lumea învăţătura mântuirii” (în Istoria bisericească, PSB, p. 69).

Cel care spune că pogorârea Sf. Duh este ziua de naştere a Bisericii creştine este Sf. Ioan Gură de Aur.Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!“. Aşa glăsuieşte troparul acestui mare praznic al Bisericii noastre, de fapt ziua de naştere a Bisericii creştine, întrucât în această zi a luat fiinţă în chip văzut această instituţie divino-umană, întemeiată în chip nevăzut, o dată cu jertfa Mântuitorului pe cruce. Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cinzecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (F.A. 2, 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (F.A. 2, 14-40). În urma acestei cuvântari înflăcărate s-au convertit la credinţa creştină şi s-au botezat cam la 3000 de suflete care, adăugându-se Ucenicilor şi celor dintâi următori ai lui Hristos, au alcatuit, prima Biserica crestina la Ierusalim, numita si Maica tuturor Bisericilor. De aceea Duminica Pogorârii Sfântului Duh este socotita ziua întemeierii Bisericii vazute, sau mai bine zis a botezului ei direct cu Sfântul Duh, revarsat de sus sub forma limbilor de foc.

Sf. Ioan Gură de Aur (“Predici la duminici şi sărbători”, Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh) ne spune că  „Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor. Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii”.

Sf. Grigorie Teologul, Sf. Simion Noul Teolog şi sf. Irineu de Lyon vorbesc despre roadele Sfântului Duh. Duhul Sfânt are nesfârşite lucrări. «Eu sunt cuprins de spaimă – zice Sf. Grigorie Teologul – când mă gândesc la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos. Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o Biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori, dascăli

Lucrarea prin care Duhul Sfânt ne uneste cu Hristos şi lucrează in noi, împreuna cu noi, la mântuirea noastră se numeşte harul dumnezeiesc. Harul este cel care pune începutul mântuirii în om. Lucrarea aceasta numită har, este comună tuturor celor trei persoane dumnezeiesti. Dar, întrucât Duhul e Cel care leagă harul de noi, se numeşte, cu deosebire, harul Duhului. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamna unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mantuirii. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care Dumnezeu face ce voieste. Aceasta e o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie. „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primească şi să conlucreze cu el, sau sa-l respingă.

Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta uşă. Duhul ne descuie „uşa” – Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască  Cheia uşii e Duhul Sfânt… şi casa e Tatăl.. Uşa este Fiul, precum însuşi zice: „Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Luaţi seama deci: dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos Însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine” (Cuvantul 59). Iar Sf. Irineu zice că “Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnica” (Sf. Irineu, Contra ereziilor).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Duminica a 7-a după Paşti – ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA LUCRARE A DUHULUI SFÂNT, ÎNVĂŢĂTURĂ ESENŢIALĂ A RUGĂCIUNII LUI IISUS – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

P R E D I C Ă

la Duminica a 7-a după Paşti

(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic; Rugăciunea lui Iisus, Ev. Ioan 17, 1-13)

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA LUCRARE A DUHULUI SFÂNT,

ÎNVĂŢĂTURĂ ESENŢIALĂ A RUGĂCIUNII LUI IISUS

ÎMPARATIA LUI DUMNEZEU. Dinamica arhitecturii terenului misionar creştin se înscrie în lucrarea Duhului Sfânt, Care doreşte cu orice preţ păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti, indiferent de schimbările geopolitice şi geostrategice specifice vremurilor. În momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului Duhului Sfânt, El propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cinzecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In 16, 12-13). În acest sens, menţionăm că expresia „pâinea cea spre fiinţă” (έπιουσιος) din rugăciunea „Tatăl nostru” descrie continuitatea lucrării Duhului Sfânt, după cum afirmă Origen, şi coincide cu ceea ceea ce Mântuitorul Hristos afirmă în această rugăciune că este împărăţia lui Dumnezeu, după cum precizează Sfântul Grigorie de Nyssa. În acest context, temerea Sfântul Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din împărăţia lui Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti. Astfel, observăm cum slava Împărăţiei lui Dumnezeu constă în păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti, ameninţată permanent de vitregiile vremurilor.

Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, textul rugăciunii prin care Fiul imploră pe Tatăl să înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt demonstrează faptul că fiii împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt din lumea aceasta (In. 17, 14), asupra căreia se pare că diavolul mai are încă putere. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se roagă “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15), conştient că învăţătura Sa de credinţă poate conferi sufletului uman o deschidere sănătoasă spre orizontul îndumnezeirii numai când mintea omului este iluminată de harul Sfântului Duh, Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos – atunci când se roagă pentru “ca toţi să fie una!” (In. 17, 20) – cere “legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite”.

În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică pentru că în Împărăţia Sa se vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. Cu adevărat fii ai lui Dumnezeu sunt doar cei care, cunoscându-L cu adevărat pe Mântuitorul Hristos (Ioan 10, 14), aud glasul Lui (Ioan 10, 16) pentru că vorbesc aceiaşi limbă cu El (Ioan 8, 43). De aceea, putem spune că toate ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt, n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii bisericeşti care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia lui Dumnezeu. Cum să păzească învăţăturile sănătoase arienii care nu au admis ridicarea Mântuitorului Hristos la nivelul dumnezeirii? Cum să se bucure de slava Împărăţiei lui Dumnezeu iconomahii care nu au acceptat coborârea Fiului lui Dumnezeu la firea omenească? Omul – aşa cum decurge din paragraful de la Ioan 17, 1-13, care se referă explicit la chenoză Mântuitorului Hristos – devine fiu al lui Dumnezeu doar în măsura în care se lasă pătruns de harul Sfântului Duh, aşa cum harul Sfântului Duh pătrunde doar prin locul în care omul a fost străpuns mai înainte de cuvântul Mântuitorului Hristos. Doar astfel, având mintea luminată de Duhul Sfânt, „se umple încă de aici – după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog – de slava viitoare, ca unul care se află sub lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului”.

LA SINODUL I ECUMENIC (325) A FOST INCLUS IN SIMBOL SI CREZUL IN SFANTUL DUH, deşi precizările referitoare la problema celei de a III-a persoane a Sfintei Treimi s-au făcut abia la al II-lea Sinod Ecumenic (381), când a fost combătută erezia „pnevmatomahilor”,a luptătorilor împotriva Duhului”, a cărui origine se află în învăţătura lui Arie care nega dumnezeirea Fiului. Arie afirma că numai Tatăl este fiinţă fără început şi cu totul transcedentală, restul, inclusiv Fiul şi Sf. Duh, fiind creaturi ale Lui. Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat această învătătură si a formulat învătătura despre Sfânta Treime. „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi, căzând în păcat, se osândeşte singur” (Tit 3, 10).

Deşi a trecut la Domnul la 1 ianuarie 379, fără a vedea triumful dreptei credinţe împotriva ereticilor, care s-a înfăptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic, celebra lucrare a Sf. Vasile cel Mare, „Despre Duhul Sfânt“, a fost folosită la Sinod pentru a-i combate pe eretici. La urechile Sf. Atanasie cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz ar fi ajuns zvonul că, pe când învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre Tatăl şi Fiul este corectă, şovăie în privinţa recunoaşterii dumnezeirii Sf. Duh. Ce se întâmplase? De fapt, Sf. Vasile nu-I atribuie Sf. Duh atributul de Dumnezeu pentru a menţine dialogul cu adversarii lui. Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, PSB, vol. 12, 1988, p. 41-42), numindu-i “apostaţi” pe cei care neagă Duhul Sfânt. Astfel, el dă următoarele asigurări: “Asigur pe oricare om care mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că Hristos nu-I ca folosi la nimic; (asigur) pe cel care invocă pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduieşte, că zadarnică este credinţa lui; (asigur) pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipseşte (credinţa) în Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în tatăl. Pentru că nu poate să spună (cineva)că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt (I Cor. XII, 3)”.

BOTEZUL ŞI RUGĂCIUNEA ISIHASTĂ. Cel mai sintetic rezumat al învăţăturilor Sfintei Scripturi îl reprezintă rugăciunea isihastă, obţinută printr-o scurtă parafrazare a psalmului 50, care plasează virtutea milosteniei, alături virtutea credinţei şi de harul lui Dumnezeu, în vârful piramidei mântuirii. Nu este de mirare faptul că Sfinţii Părinţi au ales ca formă de rugăciune acestă esenţă a psalmilor, întrucât, după cum se exprimă Părintele Patriarh Daniel, „psalmii alcătuiesc forma concentrată a întregii Sfinte Scripturi” (Patriarhul Daniel, în „Cuvânt înainte” la Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 3). Un exemplu în acest sens este Sfântul Vasile cel Mare care socoteşte psalmii „îndrumătorul Duhul Sfânt spre virtute unind dogmele, (învăţătura credinţei – n.n.) cu plăcerea cântatului” (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 7).

De ce este nevoie să fie botezaţi de preoţii Bisericii Ortodoxe cei care practică rugăciunea isihastă? Pentru că ispitele diavoleşti care tiranizează creaţia lui Dumnezeu îşi au corespondentul în adâncul întunecat al păcatului împregnat în materie şi pot fi combătute numai prin lumina cea înţelegătoare a harului lui Dumnezeu împărtăşit prin Botez, al cărui efecte asupra sufletului şi trupului uman putând fiind amplificate pe parcursul vieţii din lumea aceasta! Astfel, experienţa mistică isihastă a vederii luminii taborice se manifestă plenar doar după primirea Sfintei Taine a Botezului, orice altă variantă de interpretare fiind o eroare teologică suspectă de erezie (Pr. Doru COSTACHE, Experienţa Duhului Sfânt în viziunea Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Palamas, în „Sfântul Vasile cel Mare: Închinare la 1630 de ani”, Ed. a II-a revăzută, adăugită şi îngrijită de Emilian Popescu şi Adrian Marinescu, col. Studia Basiliana 1, Bucureşti,  Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p 151). Toţi cei care au primit harului mântuitor la Taina Botezului au datoria conştientizării prezenţei şi lucrării harului lui Dumnezeu în propria lor persoană. Chiar dacă energia necreată străluceşte tuturor, puterea de receptare a ei diferă în funcţie de nivelul de vrednicie al fiecărui om în parte, în sensul că – după cum menţionează Sfântul Vasile cel Mare, el se comunică doar celor vrednici (μόνοις ὂ νμεθεκτόν τοῖς ἀξίοις) în timp ce restul au acces cel mult doar la imaginea refractată (ca în unda apei) a slavei dumnezeieşti (Arhid. Ioan ICĂ jr., Sinodiconul Ortodoxiei, Editura Deisis, Sibiu).

Incapacitatea practicării rugăciunii isihaste de către cei nebotezaţi se explică prin faptul că Taina Botezului este Taina luminării, adică rugul cel nears al Ortodoxiei care luminează drumul spre învierea întru slava lui Dumnezeu (pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 29). Aşa cum întruparea Mântuitorului Hristos poate fi considerat Botezul lui Dumnezeu în firea omeneascã, tot astfel Botezul este înfierea omului în viaţa dumnezeiască prin care fiecare creştin se înfrăţeşte cu Mântuitorul Hristos, „primul născut între mulţi fraţi”, după cum Îl numeşte Sfântul Teofan al Niceii.

Părintele Dumitru Stăniloae consideră că apa Botezului e în chip ascuns materia veacului viitor”, iar „cristelniţa dumnezeiescului Botez un chip al pântecelui feciorelnic şi neprihănit al Maicii Domnului”.  Marele teolog român ajunge la această concluzie, urmând exemplului Sfântului Grigorie de Nazianz. Acesta din urmă consideră că Mântuitorul Hrtistos, botezându-se în râul Iordan, îl sfinţeşte totodată şi pe Ioan Botezătorul, motiv pentru care îl şi numeşte „cel mai mare om nascut din femeie” (Matei XI, 11).  Această observaţie îl determină pe părintele Dumitru Stăniloae să afirme că, întrupându-se în Fecioara Maria, Mântuitorul Hristos o sfinţeşte pe însăşi Născătoarea de Dumnezeu, tot aşa cum preotul scufundând pe cel botezat în cristelniţă se sfinţeşte  la rândul său. „De aceea Părinţii bisericeşti văd Botezul întemeiat deopotrivă atât în Naşterea cât şi în Botezul Domnului. Cristelniţa este la ei atât chipul sânului Maicii Domnului, cât şi al Iordanului. Acesta este motivul pentru care cel botezat trebuie să rămână într-o permanentă starea de jertfă, pecetluită prin numele primit atunci, care trebuie „să exprime relaţia în care cel botezat e pus cu Dumnezeu şi pe care trebuie să şi-o cinstească şi să şi-o împlinească.

 Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon 

17 mai 2015 – Un nou centru social sfinţit în Capitală

Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a sfinţit, în data de 17 mai 2015, Centrul Social „Sfântul Nicole” de la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” din cartierul bucureştean Colentina.

În continuare, Preasfinţia Sa a oficiat, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, Sfânta Liturghie.Din sobor a făcut parte şi părintele protopop Ioan Popescu, al Protoieriei Sector 2 Capitală, care a dat citire numelor persoanelor care au primit distincţii din partea Patriarhului României pentru implicarea în construirea Centrului social „Sfântul Nicolae“.

Astfel, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a înmânat părintelui paroh Nicolae Vasile Ordinul „Sanctus Stephanus Magnus“ pentru clerici, iar primarului Sectorului 2, domnul Neculai Onţanu, i-a înmânat Diploma de vrednicie, însoţită de medalia cu chipul Sfântului Ioan Gură de Aur, precum şi o icoană cu chipul Mântuitorului Iisus Hristos, din partea parohiei. Diplome au mai primit inginerul Ştefan Cliseru, arhitecţii Bogdan şi Stela Marian şi Cristina Simileanu, care au executat gratuit proiectele de arhitectură ale centrului, Consiliul parohial şi Comitetul parohial, precum şi pictorii Robert şi Magda Cârciumaru, care au pictat capela centrului social.

„O lucrare foarte bine venită şi foarte necesară. Această capelă va fi folosită mai ales pentru depunerea fraţilor noştri întru credinţă care trec la viaţa veşnică, iar în restul clădirii există o sală multifuncţională la parter unde se poate servi masa sau se pot face pomeniri. La etaj există un cabinet medical, unul juridic, pentru că, acum, din păcate aproape fiecare familie are un necaz juridic, precum şi oficiul parohial unde atunci când aveţi probleme vă puteţi adresa părintelui paroh sau celorlalţi preoţi de la biserica dumneavoastră”, a spus Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul.

La final, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a menţionat importanţa cooperării între cetăţeni în vederea zidirii de aşezăminte sociale care să fie îngrijite de Biserică. „Biserica este formată din persoane consacrate şi din laici. De aceea în România nu putem vorbi de un stat laic, pentru că noi suntem un popor religios, după cum arată datele ultimului recensământ. Modul în care la noi cooperează laicii cu Biserica se constituie un model şi pentru alte ţări creştine“, a spus Preasfinţia Sa.

Centrul social a fost zidit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, piatra de temelie fiind aşezată în data de 12 mai 2013. Părintele Nicoale Vasile, parohul Bisericii „Sfântul Dimitrie“-Colentina a declarat pentru Ziarul Lumina că centrul este şi un testament al regretatului părinte Tudor Alexandru, care a fost paroh până în anul 2010 la această biserică. Centrul a fost construit cu sprijinul financiar al Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, parţial, din fondurile parohiei. Acesta are o sală multifuncţională la parter, unde vor fi organizate conferinţe, întâlniri cu tinerii şi cateheze. În aceeaşi sală va fi organizată şi o cantină, unde nevoiaşii, enoriaşi ai parohiei sau persoane desemnate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Sectorul 2 vor putea lua o masă caldă. La etaj sunt două săli în care îşi vor desfăşura activitatea un cabinet de asistenţă medicală şi un cabinet de asistenţă juridică pentru persoanele care vor avea nevoie de aceste servicii. De asemenea, centrul are şi o capelă.

(Sursa: Agenţia de Ştiri Basilica)

Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere, Ev. Ioan 9, 1-38) – SPIRITUL VREMURILOR – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

P R E D I C Ă

 la Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere, Ev. Ioan 9, 1-38)

SPIRITUL VREMURILOR

 Text: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.” (Ioan 9, 7)

Botezul creştin, prefigurat de izvorul purificator al Siloamului. Izvorul Siloamului, la care după ce s-a spălat, conform poruncii Mântuitorului Hristos, orbul şi-a căpătat vederea, prevesteşte botezul creştin. În perioada sărbătorii evreieşti a Corturilor, care aminteşte de ieşirea sau egira (fuga) evreilor din Egipt, slujitorul de la Templu mergea la lacul Siloam de unde lua apă care, amestecată apoi cu vin, era aruncată la baza Altarului în amintirea minunii izvorârii apei din stancă de către Moise, pe când poporul rătăcea prin pustie. Acest obicei face trimitere la profeţia mesianică din cartea Isaia: “Veţi scoate apă cu veselie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12, 3).

Biserica, prin botezul creştin – aşa cum a fost prefigurat de izvorul purificator al Siloamului –  îl transformă pe fiecare om dintr-un rătăcitor prin Pustia Necredinţei în veritabil „primitor de Dumnezeu”.În acest sens, Sfântul Grigore al Nyssei, spune:  Deci trecând peste alte opriri din cursul drumului, voi pomeni de minunea săvârşită cu stânca, din a cărei fire întărită şi potrivnică a izvorât apă bună de băut celor însetaţi, învârtoşarea ei topindu-se în apă. Nu e nici o greutate în a vedea un înţeles mai înalt şi în faptul acesta al istoriei ce s-a continuat. De fapt, cel ce a părăsit pe egipteanul mort în apă şi s-a îndulcit prin lemn şi s-a desfătat de izvoarele apostolice şi s-a odihnit sub umbra finicilor se face şi primitor al lui Dumnezeu. Căci piatra, cum spune Apostolul (I Cor., 10, 4), este Hristos, Care este vârtos şi potrivnic pentru cei necredincioşi, dar dacă vine cineva cu toiagul credinţei, Se face bun de băut celor însetaţi şi curge în lăuntrul celor ce-L primesc: “Eu şi Tatăl Meu vom veni, zice, şi Ne vom face locaş în el” (In., 14, 25).( cf. Sfântul GRIGORE AL NYSSEI, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute,Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, 1995, p. 110).

Astfel, orice încercare prin care omul trece în viaţă, trebuie văzută  ca un moment de purificare al cărui prag are scopul să-l facă să-şi revină în sine. De aceea nu trebuie comis păcatul cel mare de a pune această transformare purificatoare pe seama spiritului vremii, cum fac necredincioşii, ci doar pe seama lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, spiritul vremii este fitilul lumânării pe care, dacă o aprindem direct de Dumnezeu, răspândeşte mireasma cu bun miros a duhului de sfinţenie după care se cuvine cu toţii să alergăm. Astfel, credem că este timpul să facem un apel la sfinţenie pentru ca specificul românesc autentic să dăinuiască şi în vremurile viitoare prin ancorarea sa trainică în tradiţia ortodoxă creştină, aşa cum s-a păstratat în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură!

Ce lumină oferă lumii Mântuitorul nostru Hristos? Şi era atunci la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului (Hanuka) şi era iarnă, iar Iisus umbla prin templu, în pridvorul lui Solomon” (Ioan 10, 22-23). Între vindecarea orbului de la izvorul Siloam şi Hanuka[1] există o diferenţă care relevă faptul că cuvântul lumină poate avea două înţelesuri diferite. Este vorba de existenţa luminii înşelătoare a fanatismului religios care nu reflectă în niciun fel identitatea Bisericii, ci reprezintă de fapt un construct al capitalismului care ghidat de logica marketingului prin care se dorea să se vândă „creştinism pur” a degenerat până în situaţia paradoxală a comiterii de acţiuni anticreştine în numele apărării dreptei credinţe creştine, după cum observă Daniel Silliman, autorul articolului „Christian fundamentalism is a capitalist construct: The secret history of American religion”, publicat în Religion Dispatches din data de 13 mai 2015. (http://www.salon.com/2015/05/13/christian_fundamentalism_is_a_capitalism_invention_the_secret_history_of_american_religion_partner/ ).

 Sensul creştin al luminii celei adevărate este reflectat de sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt (Rusaliile), la Utrenia duminicală a căreia se cânta „Prin Duhul Sfânt toată făptura se înnoieşte iarăşi dobândind starea cea dintâi“, ţinând cont de spusele Sf. Ap. Pavel potrivit căruia  „Cele vechi au trecut, iată toate au devenit noi” (II Cor. 5, 17). Desigur că situaţia relatată de Daniel Silliman este doar un exemplu, dar aceste tendinţe de manifestare anticreştină în numele dreptei credinţe creştine au fost şi rămân încă o permanenţă în istoria umanităţii. Cu alte cuvinte, fanaticul religios este mult mai secularizat decât se teme el că sunt alţii în jurul lui.

Datoria încreştinării vremurilor în care trăim sau, în cazul în care îi sunt potrivnice, a păstrării demnităţii sale creştine. Contrar părerii lui Georg Hegel care spune că nimeni nu poate fi deasupra vremurilor în care trăieşte pentru că spiritul vremurilor este şi însuşi spiritul său (cf. GLENN ALEXANDER MAGEE, The Hegel Dictionary, Continuum International Publishing Group, 2011, p. 262), profesorul Dumitru Popescu – considerându-l pe omul secularizat drept omul care a îmbrăţişat orbeşte această teorie hegeliană – crede că “marea problemă pe care secularizarea o ridică în faţa creştinismului constă în tendinţa lui de a orienta pe om mai mult faţă de lumea de aici, decât faţă de lumea spirituală” (Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU, Teologie şi cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 66).

Din punct de vedere creştin, problema spiritului vremii este de fapt problema timpului în care, după exemplul minunilor săvârşite de Mântuitorul nostru Hristos, îngăduim „să se arate lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Cu alte cuvinte, spiritul vremii trebuie să răspândească mireasma sfinţeniei. Când cineva se joacă de-a alchimistul fitilist care urmăreşte să schimbe prin experimente spiritul vremurilor (Zeitgeist) cu scopul de a produce mutaţii sociale la nivelul libertăţii umane, în lume se produc ciocniri violente între oameni. Cine aprinde fitilul revoltelor sau chiar al războaielor când Dumnezeu preferă ca oamenii să fie făcători de pace (Matei 5, 9), adică să medieze conflictele, decât mai degrabă să le creeze? Nimeni altul decât omul secularizat care vrea cu orice preţ să domine vremurile pe care le trăim.

Singura explicaţie plauzibilă pentru ceea ce urmează să se petreacă cu Biserica Mântuitorului nostru Hristos în viitor din cauza puternicului curent de secularizare ce tinde să devină din ce în ce mai dominant şi intolerant peste tot în lume creştinii vor trece din nou printr-o purificare „de 40 de ani”. Pentru a înţelege fenomenul secularizării, ar trebui să ne întoarcem la teoria formulată de Ghenadios Scolarios, prin care explica teologic căderea Constantinopolului (1453) şi apoi să facem, în acelaşi timp, o paralelă cu ideea generală existentă la nivelul oamenilor cu gândire înduhovnicită că, în România, cei 40 de ani de comunism a reprezentat o perioadă de rătăcire prin deşert. Dar, nu toţi se vor purifica prin această încercare, după cum însuşi Sf. Ap. Pavel ne spune: Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos. Dar cei mai mulţi dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, căci au căzut în pustie” (I Cor. 10, 4-5).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Conform Talmudului, obiceiul aprinderii menorei de Hanuka –  care în limba ebraica înseamnă “dedicaţie” şi comemorează eliberarea Ierusalimului prin victoria evreilor Macabei (care se traduce „oameni mai puternici decât barosul”), conduşi de către Iud Macabeul, împotriva grecilor-sirieni în anul 165 î.d.Hr – comemorează un miracol comparabil, păstrând proporţiile, cu minunea Luminii Sfinte care se aprinde de Paşti la mormântul Mântuitorului nostru Hristos. Legenda spune că, atunci când Macabeii au vrut să redeschidă Templul evreiesc, care fusese pre schimbat într-un loc de rugăciune pentru greci şi zeii lor păgâni, în momentul în care au vrut să aprindă Menora au constatat că nu mai ulei decât pentru ca lampa să ardă o singură zi. Cu toate acestea, ea a ars ca prin minune timp de 8 zile, răstimp în care au putut să prepare altă cantitate de ulei necesară. Menora specială destinată acestei sărbători se numeşte Hanukia, de unde şi numele de “Sărbătoare a luminilor” – Hag ha-Urim (în ebraică “ur” sau “or” semnifică lumină).

12 Mai 2015 – LTCOR Sector 2 Capitală și-a sărbătorit ocrotitorul

Marți 12 Mai, Biserica Ortodoxă Română a prăznuit pe Sfântul Mucenic Ioan Valahul.

Liga Tinerilor Creştini Ortodocși (LTCOR), filiala Sector 2 și-a sărbătorit marțea aceasta ocrotitorul. Pentru a marca acest moment cum se cuvine, tinerii au pregătit mai multe manifestări. De dimineață, s-au reunit la Biserica „Sfânta Treime” Popa Rusu din protoieria Sector 2 Capitală, unde părintele protoiereu a săvârșit Sfânta Liturghie împreună cu un sobor de preoți și diaconi, informează TRINITAS TV.

La slujbă au participat mulți tineri, chiar dacă a fost o zi de lucru pentru bucureșteni.

Sărbătoarea hramului s-a încheiat la Parohia „Parc Plumbuita” din Sectorul 2, cu un concert de cântări pascale.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Conferinţă administrativă în Protopopiatul Sector 2 Capitală – 7 mai 2015

Preoţii şi diaconii din Protopopiatul Sector 2 Capitală s-au întrunit în data de 7 mai, la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ – Vergului, în şedinţă administrativă, sub preşedinţia Preasfinţitului Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. La eveniment a fost prezent şi primarul sectorului 2 Capitală, Neculai Onţanu, care a subliniat responsabilitatea deosebită a preoţilor faţă de comunitatea locală, încurajând în acest sens încheierea de parteneriate cu instituţiile de învăţământ pentru susţinerea şi promovarea educaţiei religioase şi realizarea de proiecte comune cu Primăria pentru a veni în sprijinul persoanelor defavorizate. De asemenea, primarul sectorului 2 şi-a exprimat disponibilitatea de a sprijini în continuare lucrările de la Catedrala Mântuirii Neamului şi bisericile aflate în construcţie, reparaţie sau restaurare din raza sectorului.

Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul a semnalat activi-tatea necanonică a membrilor u-nei biserici „paralele“ în Capitală şi deruta pe care aceştia o creează în rândul credincioşilor. În acest sens, Preasfinţia Sa i-a îndemnat pe preoţii prezenţi să manifeste o atenţie sporită cu privire la imixtiunea acestor pseudoslujitori în parohii şi i-a încurajat să intensifice misiunea pastorală prin organizarea de tabere de vară şi programe catehetice pentru tineri, precum şi prin proiecte dedicate bătrânilor singuri sau nevoiaşi.

Părintele arhimandrit Veniamin Goreanu, consilier administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor, l-a prezentat pe noul secretar al Protopopiatului Sector 2 Capitală, pr. Emilian Vâlcu, care s-a evidenţiat atât prin slujirea ca preot de caritate la Spitalul Floreasca din Bucureşti, cât şi prin activitatea intensă la Parohia Teiul Doamnei Ghika. De asemenea, părintele arhimandrit i-a mulţumit părintelui Nicolae Vladu, care s-a retras la cerere din postul de secretar, pentru întreaga activitate desfăşurată cu seriozitate şi dăruire timp de şapte ani. Arhim. Veniamin Goreanu a mai subliniat câteva priorităţi pastorale precum: intensificarea catehizării, documentarea aprofundată a predicilor şi postarea lor în mediul on-line, diversificarea mijloacelor pentru o mai bună comunicare cu credincioşii, organizarea de pelerinaje, ca factor de consolidare a comunităţii parohiale.

Părintele Ioan Popescu, protoiereul Protopopiatului Sector 2 Capitală, a prezentat conclu-ziile recentei întruniri a membrilor Casei de Ajutor Reciproc a Arhiepiscopiei Bucureştilor, i-a îndemnat pe preoţi să sprijine constituirea de filiale APOR (Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie) la nivelul fiecărei şcoli prin delegarea unor reprezentanţi din parohie şi să înfiinţeze organizaţii sau comitete pentru tineret în parohiile în care încă nu s-a realizat acest lucru. De asemenea, a încurajat organizarea de activităţi cu prilejul Zilei Internaţionale a Copilului (1 iunie) şi a mulţumit parohiilor care susţin activitatea cantinei sociale a protoieriei.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencii, Ev. Ioan 4, 5-42) – VIAŢA DUHOVNICEASCĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

P R E D I C Ă

 la Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencii, Ev. Ioan 4, 5-42)

 VIAŢA DUHOVNICEASCĂ

Duh este Dumnezeu şi cei ce i se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr”. (In. 4, 14).

În mod normal, orice vindecare a unui bolnav trezeşte credinţa în puterea spirituală care i-a dat sănătate. Dar, aşa cum reiese şi din textul evanghelic care s-a citit în Duminica Slăbănogului, nerecunoscătorii pentru darul vindecării trupeşti dând dovadă de neomenie, îşi îmbolnăvesc în schimb sufletul. Astfel, contestând dumnezeirea vindecătorului, iudeii respectivi îşi adorm conştiinţa marcată de incontestabila putere spirituală a Mântuitorului Hristos. Astăzi,  în duminica samarinencei, constatăm cum îngustimea minţii lor dispreţuitoare reiese şi din atitudinea pe care o adoptaseră faţă de samarineni[1], consideraţi nişte câini sau diavoli pentru că se amestecaseră cu alte neamuri, considerate de ei păgâne. Astfel, în discuţia pe care Mântuitorul Hristos o poartă cu femeia samarineancă[2] la fântâna lui Iacov se ridică mai întâi o “problemă rasială”. Însă, spre surprinderea acestei femei, Mântuitorul Hristos nu împărtăşeşte prejudecăţile iudeilor timpului Său, ci, prin  simplul fapt că acceptă să-i vorbească, demolează barierele sociale, politice şi rasiale: ca bărbat, stătea de vorbă cu o femeie; ca Învăţător, stătea de vorbă cu o femeie imorală; ca evreu, stătea de vorbă cu o samarineancă. Ignorând complet aceste deosebiri, El merge direct la punctul central – ce are El de oferit fiecărei persoane de orice rasă: “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10-11).

De aceea, Mântuitorul Hristos, făgăduindu-i femeii samarinence “apa cea vie”, adică învăţătura Sfintei Evanghelii, i-a făgăduit o viaţă duhovnicească care, spre deosebire de apa din fântâna lui Iacov (apa Vechiului Testament)[3], nu avea să se mai conducă în primul rând după legea răzbunării. Porunca iubirii avea să desfiinţeze pentru totdeauna legea talionului, care se conducea dupa principiul dinte pentru dinte si ochi pentru ochi. Porunca iubirii faţă de aproapele era cunoscută în Vechiul Testament, însă prin aproapele se înţelegea doar cel din proximitatea geografică şi fizică, adică familia, rudele, prietenii şi, în general, conaţionalul, care primea demnitatea şi dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. Mai intrau şi străinii din ţară, nevoiaşii şi cei asupriţi. Însă expresia “să-l iubeşti pe duşmanul tău” nu era cunoscută în Vechiul Testament. Din porunca iubirii se înţelege astfel că viaţă duhovnicească înbunătăţită nu pot să aibă cei înguşti la minte şi la suflet, precum zeloşii, călăii, plângăreţii şi făţarnicii, ci numai oamenii de caracter.

Apa vie este sursa vietii duhovnicesti. Din acest punct de vedere, viu este considerat numai cel unit cu Dumnezeu. De aceea, dialogul pe care această femeie îl are cu Mântuitorul Hristos o repune pe axa care îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Se înţelege de aici că respectarea învăţăturii Sfintei Evnaghelii îl plaseză pe oricare om în apropierea celor drepţi. În timp ce păcatul înseamnă moarte spirituală, comuniunea cu Dumnezeu înseamnă viaţă duhovnicească. Astfel, împărtăşirea cu harul lui Dumnezeu, duhul adevărului, înseamnă sensibilizarea inimii până întratât încât să perceapă orice schimbare duhovniceasca din viaţa omului. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în Ceruri” (Mt. 5, 12). Eusebiu de Cezareea (în Omilia V, la muceniţa Iulia, p. 394), după ce arată faptul că Dumnezeu este Cel Care l-a adus pe om de la nefiinţă la fiinţă, i-a dat ratiune, i-a dat în stăpâniere pământul cu toate câte sunt pe el, consideră că nu mai trebuie să se veselească cu păcătoşii, ci numai cu cei drepţi. “Lepădând harul de la Dumnezeu”, spune Sfântul Chiril Al alexandriei, şi dezbrăcându-se de bunătăţile de la început, firea omului a fost aruncată din raiul desfătării si preschimbată îndată spre urâciune, aflându-se de aici înainte ca una căzută în stricăciune’ (Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, col. P.S.B., vol. 38, Editura IBMi BOR, Bucureşti, 1991, p. 22).

Dacă Mântuitorul Hristos i-a făgăduit femeii samarinence “apa cea vie”, adică învăţătura Sfintei Evanghelii, ce-I va da ea oare în schimb? “Ce voi da în schimb Domnului, pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” (Ps 115, 13). Trezire credinţei în puterea spirituală poate fi împlinită prin participarea la Sfânta Liturghie care se săvârşeşte în Biserici. De aceea, Mântuitorul Hristos afirmă că “Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh (harul Sf. Duh, adica – n.n.) şi în adevăr (invatatura Sf. Evanghelii – n.n.)” (Ioan 4, 23), nu numai în Samaria sau Ierusalim, ci acolo de unde izvorăşte apa cea vie, învăţătura Sfintei Sale Evanghelii şi harul Sfântului Duh, adică din Biserica Mântuitorului Hristos. Origen – comentand textul de la Ioan cap. 2, 19-22 (care spune ca “Iisus a răspuns şi le-a zis: “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica, vorbind despre templul trupului Său) – afirmă că Mântuitorul Hristos se referea la Biserică. De aceea, la Sfânta Liturghie nu se merge din obişnuinţă, ci cu trăirea profundă a ceea ce simţea Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, când a instituit această mare Taina care este Sfânta Împărtăşanie.

”Samarineanca, spune monahul. N. Steinhardt, e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni) îndeosebi fiind atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas ori un sfert de oră) să I se predea în duh şi adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Măria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfadăreaţă ca samarineanca; nu i-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untarită, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de luminări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult fiindcă era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi, nerăbdători”. De aceea, evenimentul de la Fântâna lui Iacov mai scoate în prim plan un alt aspect semnificativ: familia.  “N-am barbat!”, zice femeia samarineanca. Mantuitorul dezvaluie insa traia in concubinaj cu cineva, practicand ceea ce se cheama astazi “casatoria de proba”. Trairea in concubinaj scoate în evidenţă slăbiciunea, iar nu tăria de caracter a omului contemporan. O expresie consacrată în limba română – utilizată adesea şi de Părintele Patriarh Teoctist – care-l descrie foarte bine pe cel care nu gândeşte cu propriul său cap şi se comportă ca un sclav chiar dacă nu are stăpân este de “om moale, aflat sub vremuri”. Pentru a înţelege corect semnificaţia acestei expresii este suficient să reamintim faptul că, în tradiţia noastră populară, molâul este prostul satului care se conduce după bârfa ţaţelor, de altfel un biet neisprăvit aflat în primejdia de a pieri pur şi simplu deoarece “nu se învârte în jurul lucrurilor sau ideilor pentru a le cerceta sub toate aspectele” după cum se exprimă Honoré de Balzac. Totuşi, învăţând să gândească liber prin ancorarea în credinţa că există un adevăr absolut, un astfel de om ar putea să-şi depăşescă în cele din urmă propria condiţie.

Paradoxal sau nu, minciuna absolută constă tocmai în negarea adevărului absolut. Dacă se va pune în continuare preţ numai şi numai pe valoarea de schimb a cunoştinţelor fiecărei persoane în parte, în curând nu va mai exista niciun om care să iubească adevărul, libertatea de gândire dispărând fără urmă. Provocărilor unei astfel de modernităţi faustiene, Biserica trebuie să răspundă teologic pe măsură. În cazul în care se va opta doar pentru metoda creării deliberate a stărilor conflictuale în speranţa rezolvării problemelor mai vechi (după modelul raţionalismului critic popperian specific societăţilor deschise), vom avea parte de o “teologie sub vremuri”. O astfel de metodă va încerca doar să justifice substituirea unei teorii precedente cu una nouă, compatibilă însă cu factorii care au declanşat criza în cazul teoriei precedente. De aceea este nevoie ca teologia vremurilor noastre să răspundă cu mai mult curaj nevoilor reale de cunoaştere ale omenirii.

Biserica – în ciuda prejudecăţii generale că s-ar afla la origine dictonului “Crede şi nu cerceta!” – a înţeles de la bun început că libertatea omului supus unei permanente selecţii culturale este condiţionată de cunoaşterea adevărului. Astfel, se numără printre primele instituţii care a pretins necesitatea respectării regulei adevărului în cercetare, expresie consacrată de Sfântul Irineu de Lyon în celebra lucrare “Împotriva ereziilor”. Astfel, atunci când Sf. Ap. Pavel spunea că “iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă” (I Cor. 8, 1), avea în vedere faptul că orice muncă de cercetare trebuie făcută cu dragoste faţă de adevăr şi cu multă smerenie, conştient fiind de faptul că majoritatea oamenilor obişnuiesc să se mândrească peste măsură cu propriile lor cunoştinţe. Cu alte cuvinte, Sf. Ap. Pavel atrăgea atenţia de atâta amar de vreme tocmai asupra riscului ca, prin condiţionarea accesului la cunoaştere, inclusiv cea teologică, selecţia culturală să capete grave conotaţii faustiene care să slăbească tocmai gândirea omului.

Fără dragoste de Dumnezeu, Adevărul Absolut, nu există cunoaştere teologică! O mentalitate “sub vremuri” este de neacceptat pentru Biserică, un exemplu în acest sens fiind primul dintre eretici, Simon Magul, care de altfel a şi inspirat tema pactului dintre om şi diavolul din capodopera literară tragică “Faust” a poetului şi filozofului european Johan Wolfgang Goethe. Agerimea şi fermitatea cu care Sfinţii Apostoli au luat atitudine faţă de acest eretic (Faptele Apostolilor 8, 9-25) ilustrează foarte clar faptul că orice gândire lipsită de dragostea de Dumnezeu se frânge asemenea unei suliţe izbite violent de zidul impenetrabil al tezaurului de credinţă depozitat în Biserică. O astfel de teologhisire superficială s-a strivit şi se va strivi întotdeauna fie sub greutatea propriei mândrii, fie din cauza magnetismului adevărului de credinţă despre care Vincenţiu de Lerin (sec. IV) spune că este stabilit de Biserică conform principiului ”quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est – ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] În timp, samarinenii se amestecasera cu alte neamuri pagane, adoptand si o parte din credintele acestora dar pastrand si prevederi ale legii ebraice. Era, asadar, un sincretism religios in care alaturi de inchinarea la Iahve se adauga si slujirea la idoli, pe cele doua culmi muntoase ale Samariei: Garizim si Ebal. Ei nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai Pen­tateuhul lui Moisi, erau monoteisti, aveau un templu propriu pe Mun­tele Garizim si pastrau ideea mesianica. Iudeii detinand insa suprematia in cadrul societatii din acele locuri si din acea vreme, ii tratau pe samarineni cu mare dispret. Un evreu, asa cum era cazul Mantuitorului nostru Hristos, nu îi cere de băut unei femei samarinence.

[2] Femeia samarineancă, care a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov de langa cetatea Sihar a Samariei, este SFÎNTA MAREA MUCENIŢĂ FOTINIA (26 februarie). Aceasta, după înălţarea Domnului la cer şi după pogorîrea Sfîntului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmînd lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcînd pe mulţi slujitori de idoli de la păgînătate, făcîndu-i creştini. Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către Neron şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toţi creştinii ce se aflau acolo. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu. În zilele lui Neron, păgînul împărat al Romei, Sfînta Fotinia, împreună cu fii ei si cele 5 surori ale ei, au patimit moarte martirica dupa ce li s-a zdrobit încheieturile mîinilor cu ciocane de fier, li s-a taiat mîinile, au fost otraviti, li s-a taiat venele, li s-a jupuit pielea etc. Dumnezeu s-a arătat ei şi, pecetluind-o cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci de trei ori, a făcut-o sănătoasă de toate rănile ei. Şi după multe zile, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, şi-a dat în mîinile lui cinstitul şi sfîntul ei suflet. Se spune ca, in timpul persecutiei, Nero a poruncit ca Sfînta Fotinia, împreună cu cele cinci surori ale ei, să le pună într-o cameră de aur, cu masă de aur, scaune de aur, bani mulţi înaintea lor, podoabe de aur, îmbrăcăminte şi brîie de aur. Apoi a poruncit şi Domninei, fiica sa, să se ducă şi ea în camera aceea cu toate roabele ei şi să se unească cu sfintele, socotind deşertul la minte căci cu amăgiri ca acestea va întoarce şi va răsturna credinţa lor. Pe Domnina a învăţînd-o credinţa lui Hristos, cum şi pe cele 100 de roabe ale ei, le-a botezat pe toate; iar pe Domnina a numit-o Antusa;

[3] Trecand Iordanul, Iacov a ajuns cu bine in cetatea Sihem, in tara Canaan` (Facere 33,18). Astfel, rugaciunea inaltata de patriarh la Betel, ca Dumnezeu sa-l aduca iarasi in pace in tara sa, a fost ascultata. Pentru un timp el a locuit in valea Sihem. Aici isi stabilise Avraam tabara si ridicase un altar Domnului. Acum, Iacov cumpara pamant de la Hamor, tatal lui Sihem. Aici a sapat el fantana. Izvoarele naturale, care se gaseau din abundenta in aceea regiune pareau sa faca inutila o fantana acolo, dar Iacov isi sapase una adanca de 75 pana la 100 de picioare, pentru a evita disputele cu vecinii pe seama apei, pentru ca el era strain printre ei;