Duminica a 4-a după Paşti – CREDINŢA SE ÎNTĂREŞTE PRIN BUNĂVOINŢA ASCULTĂRII DUHOVNICEŞTI – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Parohia Sf. Pantelimon

C U V Â N T
la Duminica a IV-a dupa Pasti (a Slăbănogului);
Ap.
Fapte IX, 32-42; Ev. Ioan V, 1-15

CREDINŢA SE ÎNTĂREŞTE PRIN BUNĂVOINŢA ASCULTĂRII DUHOVNICEŞTI

Motto:Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (In. 5, 17)

Deosebirea dintre Cincizecimea creştină şi Cincizecimea mozaică. Sfântul Chiril al Alexandriei – în Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (în PSB, vol. 41, EIBMBOR, 2000) – afirmă că vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda s-a făcut în timpul sărbătorii Cincizecimii mozaice: “În jurul zilei Sfintei Cincizecimi, îngerii, coborând din cer, tulburau apa, făcând un zgomot ca semn al prezenţei lor. Şi apa se sfinţea de sfintele duhuri. Şi dacă cineva din mulţimea celor bolnavi ajungea să coboare înaintea celorlalţi, se scula eliberat de povara bolii ce-l chinuia. Căci puterea vindecării era măsurată numai pentru cel care o câştiga primul. Dar şi acesta era un semn că folosul Legii, prin îngeri, se extindea numai la unicul neam al iudeilor, nevindecând pe vreun altul” (p. 170). Spre deosebire de Cincizecimea creştină, această sărbătoare iudaică este prăznuită de evrei în amintirea dării Legii pe muntele Sinai. Ea se mai numeşte şi “sărbătoarea săptămânilor” (Ieşire 34, 22; Deuteronom 16, 10; II Paralipomena 8, 13) sau a secerişului. În timpul acestei sărbători evreii împodobeau sinagogii şi casele lor cu ramuri verzi şi cu flori, amintindu-le de faptul că atunci când au primit Legea ei locuiau în colibe făcute din frunze şi ramuri adunate din apropierea Muntelui Sinai, obicei pe care îl regăsim şi la Cincizecimea creştină. Sfinţii Părinţi consideră că la Cincizecimea mozaică se coborau îngerii ca să vindece doar un singur bolnav spre a arăta practic o lucrare limitată a lui Dumnezeu faţă de omenire ca prevestire a venirii Fiului Său pentru mântuirea tuturor celor ce voiesc să-L primească. Odată cu Cincizecimea creştină, locul scăldătorii Vitezda îl ia Biserica pe care a întemeiat-o Mântuitorul Hristos care musteşte de învăţătura Sfintei Sale Evanghelii şi de harul Sfântului Duh. Astfel, Pogorârea Duhului Sfânt face trecerea de la lucrarea limitată a lui Dumnezeu prin Lege, la lucrarea Lui directă în toţi oamenii prin Taina Sfântului Botez. Apa în care Se va coborî prin Sfântul Botez Însuşi Duhul Sfânt va fi de folos tuturor celor ce vor primi puterea mântuitoare nesfârşită a Duhului dumnezeiesc.

Din pricina sâmbetei, iudeii se prind pe ei înşişi în cursă, Pentru evrei, orice sărbătoare era socotită un sabat, adică zi de odihnă (verbul Sabbath a fost redat în limba greacă prin “a odihni”), pentru că în aceste zile nu se lucra nimic si ele erau inchinate lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru Hristos face sănătos pe acest om sâmbăta şi îi porunceşte celui însănătoşit să desfiinţeze îndată obiceiul din Lege îndemnându-l să umble sâmbăta şi să facă aceasta purtând povara patului, deşi Dumnezeu porunceşte, clar printr-unul dintre Sfinţii prooroci: „Să nu scoateţi poveri din casele voastre în ziua sâmbetei” (Ier. 17, 21). „Dar să nu spună cineva, de este înţelept, că omul acesta a dispreţuit cu neînfrânare poruncile dumnezeieşti, ci L-a arătat ca un chip pe Hristos şi pe cei ce, în timpurile din urmă ale veacului, vor fi vindecaţi prin ascultare şi credinţă în El.”, afirmă Sfântul Chiril al Alexandriei (în Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, scrieri partea a patra, PSB, EIBMOR, 2000, p. 169). Sfântul Chiril pare să interpreteze porunca dată fostului paralitic de a-şi duce patul sâmbăta contrar Legii ce oprea de la aceasta. Ea îl arată pe Mântuitorul nostru Hristos cerând mai presus de toate, inclusiv de sănătatea trupească, credinţa în El ca Dumnezeu.Tocmai de aceea iudeii îl prigoneau pe Mântuitorul Hristos şi căutau să Îl omoare! În loc să se vindece de boala lipsei de minte prin care acuzau pe Mântuitorul nostru Hristos că dispreţuieşte, contrar lui Dumnezeu, sâmbăta, auzindu-L că El nu face decât ceea ce face Însuşi Dumnezeu, ca Tată al Său, se pornesc şi mai mult împotriva Mântuitorului nostru Hristos datorită declaraţiei Lui că este Fiul lui Dumnezeu. Mintea iudeilor ajunge până la neomenie şi la păcatul hulei împotriva adevărului uneltind uciderea Celui ce le-a dovedit prin faptă că vindecând un om sâmbăta n-a greşit nimic împotriva Legii dumnezeieşti. Practic, iudeii se îmbolnăvesc la minte împotriva lui Hristos datorită declaraţiei că El este Fiul lui Dumnezeu: “Iar Iisus le-a răspuns lor: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (In. 4, 17).  Despre această lucrare, Sf. Chiril al Alexandriei – referindu-se la textul biblic “Nu poate Fiul să facă nimic de la Sine de nu vede pe Tatăl făcând” (In. 5, 19) – afirmă: “Spunând Fiul că privind la faptele Celui ce L-a născut face şi El asemenea, nu arată lipsit de putere, ci, mai degrabă, imitator sau privitor” (Ibidem, p. 175). Rezultă, astfel, că asemănarea cu Dumnezeu, care este diferită de chip, imagine sau icoană, înseamnă a imita lucrarea lui Dumnezeu. Precizăm, însă, că nu simţul văzului este cel care ne conferă puterea, ci prin el se ajunge la vederea acelor lucrări, puterea ţinând de asemănare şi, implicit de persoană.

Omenirea are nevoie de mai mare de Dumnezeu decât de minuni! O vindecare ce vine dintr-o putere spirituală nu poate avea loc fără o trezire a puterii spirituale, sau a credinţei în puterea spirituală care se oferă celui bolnav. Dacă societatea contemporană se confruntă cu o criză a valorilor aceasta se datorează lipsei de încredere în Dumnezeu a omului modern care, mult mai nevolnic şi mai ticălos decât cei care L-au răstignit pe Mântuitorul nostru Hristos, dacă ar fi să aleagă între minuni şi Dumnezeu, ar alege minunea. Spre deosebire de iudeii de atunci, noi creştinii de astăzi, convinşi că practica învăţăturii Mântuitorului nostru Hristos se bazează pe virtute, iar nu pe magie, trebuie să avem mai multă credinţă în Dumnezeu! “Pentru că intru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au facut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Ap. Col. I, 12-18). Orientarea valorilor spre Dumnezeu acordă omului un statut aparte şi un comportament corespunzător în această lume. Adevărata demnitate umană înseamnă a avea un comportament cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu: „…umblând cu vrednicie înaintea Domnului, pentru ca întru toate să-I fiţi plăcuţi, aducând roadă în toată lucrarea cea bună şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu” (Colos.1, 10). Cu adevărat viu este numai cel unit cu Dumnezeu, iar respectarea învăţătuirii Sfintei Scripturi plasează omul în apropierea celor drepţi. Păcatul înseamnă moarte spirituală, în timp ce împărtăşirea cu harul lui Dumnezeu înseamnă viaţă duhovnicească. Dacă omul ascultă de părintele său duhovnicesc, dacă are încredere în el, nu mai are teamă că este povăţuit greşit pentru că Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care să îi descopere adevărul. A trăi în ascultare faţă de părintele duhovnic înseamnă a face inima mai sensibilă la orice schimbare duhovnicească din propria viaţă: “Când suntem împreună, fiecare să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască duh de ascultare faţă de voinţa Sa şi să ne binecuvinteze pe toţi“,  spune în acest sens Sfântul Serafim de Sarov . Fie că e cel tânăr sau cel mai bătrân, ascultaţi pe celălalt cu inima pentru a simţi când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin el. Dar, pentru a ajunge la această stare trebuie multă bunăvoinţă pe care numai prin ascultare o putem dobândi.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Duminica a 3-a după Paşti – FEMEILE MIRONOSIŢE, MODEL PENTRU FEMEIA CREŞTINĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu, Parohia Sf. Pantelimon

C U V Â N T

la Duminica a III-a dupa Pasti (a Mironosiţelor);

Ap. Fapte VI, 1-7; Ev. Marcu 15, 43-47, 16, 1-8

Sf. Sfinţit Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei; Sf. Glafira; Sf. Mc. Chiril, Chindeu şi tasie din Axiopolis (Cernavodă)

 FEMEILE MIRONOSIŢE, MODEL PENTRU FEMEIA CREŞTINĂ

 Motto: Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat; nu este aici” (Mc. 16, 6)

În Duminica Femeilor Mironosiţe sunt cinstite femeile care, venind la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu miruri, au devenit primele martore ale Învierii Sale. De ce să fi fost oare femeile primele martore ale Învierii? Pentru că se pare că, prin simplul fapt al naşterii de copii, femeile sunt mai aproape de realităţile vieţii decât bărbaţii, după cum arată Sfânta Scriptură când spune „Uită oare o femeie de copilul său?  (Is 49, 15). Dacă ne raportăm la naştere ca la o recompensă primită de oameni de la Dumnezeu pentru că au pierdut nemurirea în urma comiterii păcatului strămoşesc, rezultă că femeia – aşa cum se observă foarte clar în cazul acestor femei mironosiţe (Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salomeea şi Ioana) – este mult mai pregătită decât bărbatul să se confrunte cu taina învierii al cărui izvor este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Aşa se explică, printre altele, prezenţa mai numeroasă în general a femeilor decât a bărbaţilor la biserică şi gradul mai mare de implicare al lor în actele de binefacere, acestea fiind mai predispuse spre a face milostenie, adică la voinţa de a acţiona din iubire. Asocierea actului zămislirii de prunci cu maternitatea, al cărui debut se petrece încă de la pubertate, înalţă femeia cu mult deasupra oricărui meşteşug creator al bărbatului, relevând totodată şi faptul că munca nu este un act spontan, ci unul constant şi de durată. “Naşterea – afirmă Sfântul Ioan Damaschinul – este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el”.

Analizând iubirea de care este capabil un suflet de femeie, Mitropolitul Antonie Plămădeală ajunge să valorifice următorul poem englez intitulat „The Mother`s Heart” (Inima mamei): „Englezii sunt un popor paradoxal: reci şi calculaţi, pe de o parte, emotivi până la a fi copilăroşi, pe de altă parte. Poemul face parte din latura lor emotivă. Îl voi povesti în câteva cuvinte, în proză: Un tânăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea suporta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omorî mama şi grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu  inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: „Are you hurt child? – Nu cumva eşti rănit, fiule?”. Acest exemplu este suficient pentru a înţelege afirmaţia Sântului Apostol Pavel care spune: “Femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15). Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai apoape de Înviere, femeile au un suflet de adevărată mamă, ajungând  – după cum se exprimă Alexandru Vlahuţă – “femei bune care nu îmbătrânesc niciodată înaintea ochilor copiilor lor”!

Duminica Femeilor Mironosiţe, veritabile modele de credinţă pentru femei, este implicit închinată tuturor femeilor creștine. Miercurea din Săptămâna Patimilor constituie prologul Duminicii Femeilor Mironosiţe, atunci când atenţia fiecărui credincios a fost concentrată asupra exemplului femeii celei păcătoase care, aducând cu mare căinţă şi lacrimi, mir de mult preţ şi ungându-L pe Hristos, devine mironosiţă. Exemplul unor astfel de convertiri creştine, precum cel al acestei femei păcătoase, reprezintă o veritabilă contestaţie a prejudecăţilor, în general. De multe ori, pentru a domina şi a anula valoarea unui om a fost suficient să i se pună o simplă etichetă, fără a mai fi nevoie să se recurgă la violenţă. Ori, Dumnezeu, în repetate rânduri, arată că răbdarea în suferinţă, după exemplul Mântuitorului nostru Hristos Cel Înviat, este singura cale de îndreptare a omului până într-acolo încât până şi dintr-o desfrânată se poate face o fecioară. Această afirmaţie este cu atât mai elocventă cu cât ţinem cont de faptul că însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur compară neamul omenesc cu o desfrânată de care se îndrăgosteşte un prinţ, în persoana Mântuitorului nostru Hristos.

Este posibil ca poporul, prin expresia “a face pe mironosiţa“, să critice ipocrizia unor oameni care “îşi dau aere de nevinovăţie”, dar, de cele mai multe ori, se abuzează de această expresie în sensul discreditării unei persoane. Fenomenul dicreditărilor – sursă de stărilor conflictuale care culminează cu scene de violenţă – ameninţă grav împrimăvărarea umanităţii, fiind din păcate încurajat şi de pasivitatea şi frica feminină. Este bine de ştiut însă că, alegând calea răzbunării, răutatea feminină poate căpăta aspect dintre cele mai dezagreabile. În acest sens, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă un suflet de femeie răzbunătoare este suficient să arătăm că în vechime, grecii şi romanii reprezentau mustrarea de cuget sub forma unor femei îngrozitoare numite Furii şi Erinii, care urmăreau pe criminali cu şerpi în păr şi cu făclii aprinse în mână.

Din păcate, chiar şi astăzi actele violenţă domestică sunt capabile să distrugă orice urmă de delicateţe şi rafinament specifice unor suflete sensibile, aşa cum sunt femeile şi chiar copiii. Probabil, că amploarea pe care a luat-o de mai multă vreme mişcările feministe se poate explica tot printr-o reacţie la violenţa din familie, confirmând astfel şi mai mult nevoia de sensibilitate în societatea contemporană. Din păcate, putem considera violenţa în familie pricina pentru care femeile – bucurându-se de mărunţişuri şi panicându-se în faţa aspectelor majore ale vieţii, aşa cum este de plidă creşterea şi îngrijirea propriilor copii – ajung să avorteze într-un ritm ameţitor,  Sau, mai grav, tot violenţa în familie stă la baza unor păcate precum cele pentru care Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe romani: “Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unora patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimabat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. I, 26-27). Mecanismul sumbru prin care s-au îndepărtat de la rânduiala firească ne-o arată tot Sfântul Pavel când zice: “Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a  întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Rom. I, 21-22).

Actualitatea exemplului de pocăinţă al femeilor mironosiţe. Din exemplul convertirii unor astfel de femei mironosiţe, devenite uceniţele Domnului, observăm că Mântuitorul nostru Hristos, chiar dacă a luat firea noastră omenească, nu s-a împărtăşit şi cu prejudecăţile timpului Său, cum ar fi spre exemplu problemă ” discrimănării” . Ba, mai mult, Mântuitorul nostru Hristos demolează barierele sociale, politice şi rasiale: ca bărbat, obişnuia stătea de vorbă cu o femeie; ca Învăţător, obişnuia să stea de vorbă cu o femeie imorală. De altfel, în arborele genealogic al Mântuitorului, vedem că una din strămoaşele Sale a fost Rahav desfrânata, devenită dintr-o păgână o fiică a lui Israel, înscriindu-se chiar în arborele genealogic al lui Iosif, logodnicul Mariei (Matei 1, 5). Despre aceasta, Sf. Ap. Pavel spune: “Prin credinţă Rahab desfrânata n-a pierit laolaltă cu cei nesupuşi, fiindcă cu pace primise iscoadele” (Evrei 11, 31), înţelegând prin credinţă „fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Arătând cum prin pocăinţă, chiar şi păcatul cel mai adânc se poate preface într-o dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu, Eftimie Zigaben ne îndeamnă ca, asemenea femeii păcătoase care a uns picioare Lui în casa fariseului Simon, să ne pocăim astfel: „Fie ca şi sufletul meu cel iubitor de dezmierdări, să se pocăiască, şi cu lacrimi să se spele de putoarea mocirlei păcatului şi să aducă lui Dumnezeu mireasmă a mirului faptei bune” (Eftimie Zigaben, Tâlcuire la Evaghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

Pr. Bogdan Teleanu, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti

Parohia Sf. Pantelimon – Departamentul pentru copii și tineret ATENEUL SFÂNTULUI PANTELIMON – Pelerinajul parohial “Pe urmele tămăduitorilor Ciumei Roșii. Cazul părintelui Petru Gh. Savin”

Sâmbătă, 18 aprilie 2014, Departamentul pentru copii și tineret ATENEUL SFÂNTULUI PANTELIMON a implementat programul pentru copii și tineret programul eclezial al Sectorului Învățământ și activități al Arhiepiscopiei Bucureștilor intitulat ”Pelerinajul – Cale spre cunoaștere și întărire în credință” în contextul “Anului omagial 2015 al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii” la nivelul Patriarhiei Române după un model inaugurat încă din primăvara anului trecut cand a fost efectuat un pelerinaj la mănăstirile brâncovenești din Oltenia într-un context tematic similar, după cum informează ateneulsfantuluipantelimon.blogspot.ro.

Urmând aceste coordonate și în virtutea principiului eclesiologic al ”unității și continuității” învățat de la vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, pelerinajul parohial ”Pe urmele tămăduitorilor Ciumei Roșii. Cazul părintelui Petru Gh. Savin de la biserica Sfântul Pantelimon – Foișorul de Foc din București” a fost organizat la Fortul 13 Jilava – Memorialul rezistenţei anticomuniste – Biserica Drăgănescu (pictată de Pr. Arsenie Boca) – Mănăstirea Comana – Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Giurgiu (reşedinţa episcopală de vară) – Catedrala Episcopală din Giurgiu – Mănăstirea „Sfântul Nicolae” (fosta geamie).

În acest sens, cei 50 de membri ai Departamentului pentru copii şi tineret Ateneul Sfântului Pantelimon, care au vizitat Fortul 13 Jilava locul în care a fost întemniţat părintele Petru Gh. Savin, iniţiatorul acestui Departament al parohiei Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, au asistat la o lecție de istorie din care au putut înțelege legăturile existente între acest preot slujitor de la biserica lor de parohie atât cu Mișcarea ”Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din București, cât și cu părintele Arsenie Boca.

Atunci când părintele Petru Gh. Savin a înfiinţat “Ateneul Sfântului Pantelimon” (1941), în România existau puternice mişcări duhovniceşti în jurul unor mari duhovnici precum părintele Arsenie Boca, părintele Cleopa Ilie şi părintele Arsenie Papacioc, dar şi al unor mănăstiri, precum a fost cazul mişcării spirituale “Rugul Aprins” iniţiată de scriitorul Sandu Tudor la mănăstirea Antim. Astfel, putem concluziona ca o noutate faptul că “Ateneele parohiale”, aşa cum a fost şi cel de la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc au fost nişte mişcări spirituală specifice epocii de mare efervescenţă duhovnicească al căror principal scop era de a-i ajuta pe tineri să traverseze cu ajutorul unei mistici care punea accentul pe învierea Mântuitorului nostru Hristos o perioadă de mari temeri, şi îndoieli induse de regimul comunist ateist care era pe cale să se înstăpânească.

În centrul pelerinajului a stat lansarea broşurii cu sceneta de teatru “Şcoala călugăriei” despre viața Cuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabi, Ocrotitorul Bucureștilor, inspirată de copilăria vrednicului patriarh Teoctist, dedicată Anului omagial parohial 2015 al Aşezământului cultural-duhovnicesc “Ateneul Sfântului Pantelimon” şi Anul comemorativ 2015 al Părintelui Petru Gh. Savin si publicata cu sprijinul Asociatiei “Lumina Sfantului Andrei”.

(sursa: Agentia de Stiri Basilica)

ÎNVIEREA LUI HRISTOS – LUMINA BUCURIEI VEŞNICE Pastorală de Sfintele Paşti – 2015

Pastorala de Sfintele Paşti 2015

 

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

 PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL NOSTRU,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!

Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”

(Filipeni 4, 4)

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Pentru Ortodoxie sărbătoarea Sfintelor Paşti este o icoană de lumină a bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor. Însă această bucurie are izvorul în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii. Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur această biruinţă a lui Hristos Cel răstignit şi înviat: „Deşi Stăpânul nostru a învins, deşi El a înfipt trofeul, totuşi veselia, bucuria este comună, este şi a noastră. Căci pentru mântuirea noastră s-au făcut toate. Prin acelea prin care diavolul ne-a biruit, prin acelea l-a biruit Hristos pe diavol. (…) Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemnul acela, cel dintâi, a trimis în iad, iar lemnul acesta, al Crucii, a chemat din iad pe cei plecaţi acolo. Lemnul acela, cel dintâi, l-a ascuns pe Adam cel gol, ca pe un rob, iar lemnul acesta, al Crucii, L-a arătat tuturor gol pe Biruitor, pironit în vârful Crucii. Şi iarăşi, moarte într-o parte, şi moarte în alta: una a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat cu adevărat pe cei ce muriseră înainte de moartea lui Hristos. «Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudele Lui?» (Psalmul 105, 2). Din muritori am ajuns nemuritori. Am fost doborâţi şi am înviat. Am fost biruiţi şi am ajuns biruitori. Acestea-s faptele cele mari ale Crucii! Acestea-s dovezile cele mari ale Învierii! Astăzi îngerii saltă şi toate puterile cereşti se veselesc şi cântă împreună pentru mântuirea întregului neam omenesc. (…) Astăzi a eliberat Domnul din tirania diavolului firea omenească şi a întors-o la nobleţea ei de mai înainte. (…) Astăzi, pretutindeni, peste toată lumea, bucurie şi veselie duhovnicească. Astăzi poporul îngeresc şi corul puterilor celor de sus se veselesc de mântuirea oamenilor”[1].

Întrucât Hristos Cel răstignit şi înviat este izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (cf. Ioan 17, 13), legătura vie cu El, prin credinţă puternică, rugăciune fierbinte şi fapte bune, aduce bucurie în viaţa Bisericii şi în sufletele credincioșilor. Această bucurie a credinţei în Hristos şi a iubirii statornice faţă de El este o constantă a vieţii creştine şi este numită de către Sfântul Apostol Pavel bucurie în Domnul (cf. Filipeni 4, 4). Ea este roadă a Duhului Sfânt în sufletul omului credincios şi iubitor de Hristos şi de semeni (cf. Galateni 5, 22) şi arvună a bucuriei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17). Această bucurie, ca prezenţă a harului lui Hristos în sufletul omului credincios, luptător cu păcatul şi cu greutăţile vieţii, nu piere nici în vreme de încercare (cf. 2 Corinteni 6, 10; 7, 4; 1 Tesaloniceni 1, 6; 2, 19), ci, dimpotrivă, creşte când creştinul credincios suferă pentru Hristos şi pentru Biserică (cf. Coloseni 1, 24; Evrei 10, 34; 12, 2; Iacov 1, 2; 1 Petru 4, 13). În viaţa duhovnicească a creştinului, bucuria credinţei se intensifică şi se statorniceşte prin rugăciune fierbinte, prin pocăinţă şi iertare de păcate, prin eliberarea de patimile egoiste, prin cuvântul bun şi prin fapta cea bună, prin viaţă curată şi iubire sfântă. Ea devine bucurie permanentă a celor ce înaintează pe calea sfinţeniei.

Când Sfânta Biserică a lui Hristos cheamă pe toţi oamenii la mântuire, ea îi cheamă de fapt să cunoască această bucurie sfântă în Hristos – Izvorul bucuriei veşnice. După ce Hristos-Domnul Cel răstignit a înviat din morţi, El întâmpină pe cale femeile mironosiţe, care veniseră la mormântul Său, cu salutarea: Bucuraţi-vă! (Matei 28, 9).

 Când Hristos Cel înviat din morţi Se înalţă întru slavă la ceruri, El făgăduieşte ucenicilor Săi că va fi permanent împreună cu ei şi cu cei ce cred în El, „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (cf. Matei 28, 20), iar ucenicii Săi trăiesc cu „bucurie mare” (cf. Luca 24, 52) adevărul făgăduinţei lui Hristos şi al prezenţei Lui în ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26; 16, 13-14).

Bucuria celor ce cred în Hristos-Domnul şi-L iubesc pe El este vestită de Sfântul Apostol Petru, ca fiind bucurie preaslăvită a mântuirii, plină de har şi lumină: „pe El (pe Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preaslăvită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1, 8-9).

Pacea şi bucuria dăruite Bisericii de către Hristos Cel înviat ca pace sfântă şi bucurie negrăită şi preaslăvită ni se descoperă în luminile şi înţelesurile duhovniceşti şi tainice ale sărbătorii Sfintelor Paşti, în care Biserica lui Hristos de pe pământ trăieşte cel mai intens vocaţia sa cerească: aceea de a fi „laborator al învierii” (cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul) şi „anticameră a Împărăţiei cerurilor” (cum o numeşte Sfântul Nicolae Cabasila).

Frumuseţile liturgice şi sensurile duhovniceşti ale sărbătorii Sfintelor Paşti ne înalţă mintea şi inima spre lumina sau slava netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu în care vor locui drepţii şi sfinţii după Învierea de obşte(cf. Apocalipsa 21, 23).

Iată câteva din înțelesurile duhovnicești ale slujbei de Înviere şi ale tradițiilor creştine de Paști:

În noaptea Sfintelor Paşti, întunericul produs prin stingerea luminii şi a lumânărilor în biserica lăcaş de cult, exact la miezul nopţii, simbolizează „întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30) al morţii şi al iadului, în care a coborât Hristos Dumnezeu cu sufletul Său uman (cf. 1 Petru 3, 18-19). Totodată, sufletul viu şi îndumnezeit al lui Hristos coborât la iad este simbolizat de singura candelă care rămâne aprinsă în biserică, şi anume candela de pe Sfânta Masă, din Sfântul Altar, deoarece Sfânta Masă simbolizează mormântul Domnului Hristos, din care El a înviat. Când protosul (arhiereul sau preotul) aprinde lumânarea de Paşti din candela de pe Sfânta Masă, iese din altar şiridică lumânarea în văzul tuturor, aceasta semnifică taina ridicării sau învierii lui Hristos din morţi(în limba greacă învierea este redată prin cuvântul anástasis, care înseamnă ridicare). Apoi, de la această singură lumânare a protosului, se aprind toate lumânările clerului şi credincioşilor. Prin acest act liturgic se mărturiseşte simbolic adevărul că Hristos Cel Unul Sfânt este „începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20), „întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18), „întâiul născut între mulţi fraţi” (Romani 8, 29), „Cel dintâi înviat din morţi ca să vestească lumină poporului (evreu) şi neamurilor” (Fapte 26, 23). Aşadar, înţelegem că Învierea lui Hristos este începutul şi temelia învierii tuturor oamenilor, a învierii de obște. Din acest motiv, proclamarea Învierii lui Hristos se face în afara edificiului bisericii, în auzul şi în văzul tuturor oamenilor, deoarece învierea sau biruinţa asupra morţii este darul lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.

Bucuria Învierii este o bucurie mai tare decât suferinţa şi moartea, pentru că nu este bucurie produsă de lumea robită de păcat şi moarte, ci este bucurie izvorâtă din Hristos Cel înviat, Cel ce a biruit păcatul şi moartea. Bucuria Învierii este bucuria intrării omului în slava şi fericirea vieţii veşnice a lui Dumnezeu. Din acest motiv, ca şi sufletele curăţite şi înnoite prin rugăciune şi post, prin pocăinţă şi împărtăşire euharistică, veşmintele liturgice de Paşti sunt albe ca lumina, iar credincioşii ortodocşi poartă haine noi şi frumoase, după ce au zugrăvit şi împodobit şi casele lor, ca să fie pline de lumină şi frumuseţe.

Lumânările de Paşti simbolizează lumina lui Hristos Cel înviat împărtăşită oamenilor.Iar ouăle roşii sau încondeiate de Paşti simbolizează viaţa frumoasă trăită în iubire smerită şi sfântă, care este mai tare decât păcatul şi moartea. Crucea unită cu lumânarea de Înviere arată biruinţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra răutăţii demonilor (cf. Coloseni 2, 15), dar şi biruinţa iubirii Sale răstigniteasupra urii, invidiei şi violenţei celor care L-au răstignit.

Troparul Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântat pe glasul al V-lea, este o cântare de biruinţă şi de bucurie care devine în acelaşi timp mărturisirea şi respiraţia spirituală a Bisericii timp de 40 de zile, din noaptea de Paşti şi până la sărbătoarea Înălţării Domnului. Acest tropar ne aduce bucurie şi lumină în suflet atât prin simplitatea formei, cât şi prin bogăţia conţinutului. În el se concentrează toată Evanghelia sauVestea cea Bună a iubirii milostive nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, dar şi toată credinţa şi speranţa Bisericii Ortodoxe, care se hrăneşte din bucuria Învierii lui Hristos.

Forma concisă a troparului Învierii este salutul pascal: Hristos a înviat!, Adevărat a înviat!, pe care-l adresăm unii altora în această perioadă. Salutul pascal este o mărturisire de credinţă, care arată că adevărul Învierii lui Hristos a fost primit de noi pentru a-l transmite mai departe lumii; astfelfiecare creştin ortodox devine un vestitor al Învierii Domnului, urmând pildei femeilor mironosiţe şi Sfinţilor Apostoli, care L-au întâlnit pe Hristos Cel înviat.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne arată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi pentru întregul univers.Lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel înviat, prin harul Său, rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa, până la sfârşitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Lumina şi bucuria Învierii lui Hristos dau sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea universală (de obşte) şi spre judecata universală, adică spre evaluarea spirituală a vieţii tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, potrivit criteriului iubirii milostive faţă de cei aflaţi în nevoi (cf.Matei 25, 31-46). Lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creaţii, întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă actualul univers, care îmbătrânește, spre „un cer nou şi un pământ nou”, în care „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1 şi 4). De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea de Paşti: „Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Adică acum toate s-au umplut de sens şi de speranță, pentru că existenţa umană şi întreaga creaţie vor fi eliberate şi vindecate de absurditatea şi stricăciunea morţii (cf. 1 Corinteni 15, 51-58).

Însă, dacă nu ar fi înviere a morţilor, viaţa omului, ca fiinţă raţională, liberă şi iubitoare, s-ar reduce la un orizont biologic limitat, care se termină la mormânt. Fără înviere, toate idealurile omenirii de adevăr, dreptate, bunătate şi iubire sinceră rămân fără suport etern şi fără sens existenţial. În această privinţă Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă: „Dacă nu este înviere ce folos avem din dreptate, şi din adevăr, şi din bunătate, şi din tot binele? (…) Dacă înviere nu este, ci sfârşitul vieţii este moartea, atunci îngăduinte-mi sunt învinuirile şi hulele; (…) călcătorul de jurământ neîncetat să-şi calce jurământul, (…) altul să mintă cât voieşte, fiindcă adevărul nu are nici o roadă; nimeni să nu-l miluiască pe cel sărac, căci nerăsplătită rămâne mila, (…) dacă nu este înviere atunci nu este nici judecată, atunci şi frica lui Dumnezeu este izgonită, iar unde frica nu dăruieşte înţelepciune, acolo dănţuieşte diavolul cu păcatul. Foarte potrivit a scris David către unii ca aceştia psalmul acela: «Zis-a cel nebun întru inima lui: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi s-au urâţit întru uneltiri» (Psalmul 13, 1)”. Dar pentru că este înviere,spune Sfântul Grigorie, „morţii îşi vor recăpăta sufletele, fiecare se va scula spre a răspunde pentru cele făcute în viaţă, fiind alcătuit aşa cum era mai înainte, din suflet şi trup”[2].

Înţelegem, aşadar, că, pentru oameni, credinţa în înviere este izvor de lumină şi putere spirituală pentru a mărturisi în lume adevărul, pentru a lupta pentru dreptate şi libertate, pentru a cultiva iubirea curată şi milostivă, pentru a săvârşi faptele bune, mai ales, când societatea umană este robită de multe răutăţi pricinuite îndeosebi de lăcomia de avere, de putere, de plăcere şi de slavă deşartă. De aceea, în afirmarea sensului vieţii, poetul exclamă: „Credinţa-n zilele de apoi/E singura tărie-n noi” (G. Coşbuc).

În lumina Învierii, ca biruinţă a iubirii milostive a lui Hristos, înţelegem că vindecarea oamenilor de fapte nedrepte şi patimi rele, individuale şi colective, necesită pocăinţă sau convertire, adică regret profund pentru răul săvârşit şi dorinţa puternică de a pune un început bun. Astfel, pocăinţa, ca stare de întristare sau căinţă şi eveniment spiritual de înnoire a vieţii, devine izvor de bucurie. În acest sens, Domnul Iisus Hristos spune că „mare bucurie se face în cer, când un păcătos se întoarce la Dumnezeu” (Luca 15, 10). Uneori, dacă oamenii nu se pocăiesc din propria convingere, ajung mai târziu în situaţii dificile care-i determină să se pocăiască prin constrângeri sau necazuri neaşteptate. Pe unii necazurile îi schimbă în bine, devenind mai smeriţi, mai responsabili şi mai buni, pe alţii încercările grele îi fac mai răi sau mai agresivi, pentru că sufletul lor n-a ajuns să simtă că numai libertatea de-a face binele este adevărata libertate.

Iubiţi fraţi şi surori,

Într-o lume marcată de instabilitate şi nesiguranţă, de conflicte violente şi neînţelegeri între popoare, mulţi oameni sunt astăzi întristaţi şi deznădăjduiţi. De aceea, trebuie să căutăm mai intens bucuria pe care ne-o aduce întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Cel Care a biruit păcatul şi moartea, şi să împărtăşim această bucurie celor întristaţi, prin rugăciune şi fapte de ajutorare şi solidaritate.

Bucuria prezenței iubirii milostive a lui Hristos Cel înviat în inima creștinilor inspiră filantropia sau dragostea milostivă sau generoasă, care alinăîntristarea tuturor celor pe care nu îi mai iubesc cei ce i-au cunoscut cândva, dar pe care îi iubește Dumnezeu Cel milostiv.

De aceea, fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim în jurul nostru martori şi slujitori ai păcii şi bucuriei lui Hristos Cel înviat, mai ales în spitale, orfelinate, închisori, azile de bătrâni şi case în care se află oameni în suferinţă şi sărăcie, întristare şi singurătate.

Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni.

Să înălţăm rugăciuni şi pentru toţi românii care se află departe de ţară, printre străini, ca să păstreze credinţa creştină ortodoxă strămoşească şi să cultive iubirea faţă de valorile noastre spirituale şi culturale româneşti!

Fie ca pacea şi bucuria aduse de Hristos-Domnul apostolilor şi femeilor mironosiţe în ziua Învierii Sale să umple inimile şi casele tuturor, ca împreună să preamărim bogăţia iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni prin cuvântul bun şi fapta cea bună.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor ani mulţi cu pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, pp. 150-151.

[2]Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărătești, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2015, pp. 112-113.

(sursa: Agentia de Stiri Basilica)

C U V Â N T la Duminica a II-a dupa Pasti (a Sf. Ap. Toma) – CREDINŢA ÎNSEAMNĂ CERTITUDINE, RESTUL E PĂRERE.. – Pr. DR. Bogdan-Aurel Teleanu Biserica Sf. Pantelimon.

Motto: … Nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan cap. XX, v. 27)

NECREDINŢA SECULARIZANTĂ A SF. AP. TOMA FACE PRIVIREA ÎNVIATULUI HRISTOS INOPERANTĂ. Paradoxal, Învierea Mântuitorului nostru Hristos se dovedeşte prin necredinţa Sf. Ap. Toma, cel care, în virtutea meseriei sale de constructor (fiind reprezentat iconografic cu o riglă şi cu un echer în mână), a fost considerat în evul mediu patronul arhitecţilor, zidarilor şi al pietrarilor. Astfel, Sf. Grigore cel Mare, realizând valoarea necredinţei Sf. Ap. Toma, scria: “Modul lent în care Toma a ajuns la credinţă ne este mai de folos să ne întărească decât credinţa de-a gata a tuturor apostolilor credincioşi” (Omil. 26, 7-9: PL 76, 1201-1202).

În artă, Sf. Ap. Toma este reprezentat în genunchi în faţa Mântuitorului Hristos şi atingându-I coapsa. O astfel de reprezentare este şi cea a pictorului Italian Caravaggio (1571-1610) – „inventatorul barocului”, fenomen cultural specific „Contra-Reformei – despre care se crede că prin arta sa a „secularizat” fenomenul religios. Maestrul Caravaggio este artistul care, pentru a picta „Invierea lui Lazar”, comandase dezumarea unui trup precum acela al lui Lazar, mort de patru zile si înviat de Mântutorul Iisus. Ei bine, cine priveste capodopera sa „Dubiul lui Toma” realizează realitatea expunerii scenei biblice în care Sf. Ap. Toma, dupa Înviere, atinge cu degetul rana făcută Mântuitorului Hristos în timp ce era crucificat de suliţa centurionului Longinus. În acest tablou surprinde faptul că Mântuitorul Hristos este cel care ia mâna Sf. Ap. Toma spre a o pune în coasta sa, contrazicând îndemnul „Crede si nu cerceta!”.

În acel moment, plin de har şi de pocăinţă, Apostolul necredincios a strigat “Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

DESPRE RISIPIREA VREMELNICEI NECREDINTE A APOSTOLILOR. Sfantul Chiril al Alexandriei considera că Sf. Ap. Toma credea de fapt în Învierea Mântuitorului Hristos, dar socotea că Se afla într-un trup care nu mai poate fi văzut. Când el spune: “dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor nu voi crede…”, el spune de fapt: “Nu voi crede că El mai poate fi văzut, de nu voi pune degetul meu în urma cuielor”. Cu alte cuvinte, acestui Apostol, care nu percepea Învierea ca pe o minune, nu-i venea să creadă cât de real putea să fie acest fapt. Astfel, acesta încerca să acomodeze credinţa la propria sa capacitate de înţelegere. Pr. Steinhardt, însă, face următoarea precizare: “Nu încape aşadar dubiu că n-au crezut: toţi, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atât trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept definitive si ireversibile. Făgăduinţele Învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgeli ale cugetului!” (N. Steinhardt, Duminica Tomei, „Daruind vei dobandi”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994)..

CREDINŢA DE-A GATA E PĂRELNICĂ. Sf. Ioan Gură de Aur, într-un Cuvânt la Învierea Domnului, afirmă că “minunile Apostolilor ne conving despre Învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a Înviatului. Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că, evreii nu ar fi crezut prin vederea înviatului Hristos, aşa cum nu i-a putut aduce la credinţă nici pin învierea lui Lazăr. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbăng: în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă au crezut mai multe mii (F. Ap. IV, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa” (Omiliile la Postul Mare, Ed. Anastasia, 1997).

Atunci când Dumnezeu vrea ca – prin intermediul învăţăturii creştine cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – să-i elibereze pe oameni de necredinţă, El vrea să-i elibereze de o credinţă părelnică. “Ce e de mirare în faptul că, voind să elibereze de necredinţă pe fericitul Toma, i-a arătat semnele cuielor, ca să fie văzute de el spre folosul tuturor…?”, afirmă Sfântul Chiril al Alexandriei. În comentariul său la acest pasaj din Evanghelia Sfântului Ioan, acest Sfânt Părinte combate astfel necredinţa ca pe o credinţă părelnică pornind de la premiza că Sfântul Apostol Toma nu putea percepe Învierea Mântuitorului nostru Hristos ca pe o minune şi încerca, din această cauză, să acomodeze credinţa la propria sa capacitate de înţelegere.

De altfel, acesta este şi motivul pentru care extremele credinţei părelnice sunt la fel de periculoase. Poate că unii, creştini sau nu, preferă în locul imaginii unui Mesia răstignit cea a Unuia Care ţine bine biciul în mână, aşa cum le apare Mântuitorul nostru Hristos în momentul alungării negustorilor din Templul din Ierusalim. Dar, din punctul de vedere al suferinţelor îndurate, cred că Dumnezeu este într-un dezavantaj asumat. Astfel, în ciuda Învierii Sale, Fiul lui Dumnezeu – aşa cum i se înfăţişează Sfântului Apostol Toma – poartă stigmatul răstignirii Sale pe Cruce, care devine din cel moment stigmatul credinţei celei adevărate. Ce înseamnă acest lucru? Că Mântuitorul nostru Hristos cel Răstignit este Acelaşi cu Cel Înviat!  Iubirea doar de frica ciomagului şi ascultarea doar de frica pedepsei a sfârşit mereu într-o falsă stare de fapt: unii se fac că ameninţă, în timp ce alţii se prefac că se tem. Uniţi de aceiaşi frică, şi unii şi alţii sunt incapabili să înţeleagă cu adevărat învăţătura Mântuitorului nostru Hristos. De aceea, sătul de atâta frică El pune capăt acestei nebunii revelându-şi stigmatul propriei răstigniri.

Astfel, cei cu adevărat credincioşi înţeleg că nu pot prelua din învăţătura de credinţă a Bisericii doar ceea ce le convine! Atunci când un creştin s-a hotărât să apuce o parte a cârjei, trebuie să fie conştient că aceasta mai are o pare care-l poate izbi cu putere în moalele capului. Credinţa în Dumnezeu lasă urme!

(Ap. Fapte V, 12-20; Ev. Ioan XX, 19-31 ;Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche, Sf. Sfinţit Mc. Pafnutie)

 

Parohia Olari – Expoziţia „Cu har de Florii în dar”

Parohia Olari în parteneriat Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sector 2, Școala Gimnazială „Iancului”, Școala Gimnazială nr. 150 și After School „Oxigen Sport” au organizat duminică, 5 aprilie 2015, în Duminica Floriilor, expoziția intitulată „Cu har de Florii în dar”.  Evenimentul a găzduit  8 clase expozante din cadrul Școlii Gimnaziale „Iancului”, 2 clase expozante din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 150, o grupă din cadrul After School „Oxigen Sport” și  copiii din familia Bisericii Olari, informează Ziarul Lumina.

„Biserica Olari desfășoară de aproximativ 7 ani, în parteneriat cu DGASPC, activități alături de copiii instituționalizați, creând în cadrul comunității o frumoasă legătură între preoți, enoriași și cei mici. Astfel, în cadrul atelierului de creație coordonat de Robert Ciobanu, student voluntar al Facultății de Arhitectură «Spiru Haret», micii artiști au pregătit ouă încondeiate, felicitări cu temă florală și pascală, icoane pictate pe sticlă, lucrările fiind mult apreciate de cei peste 500 de vizitatori ai expoziției din Duminica Floriilor. Ne-am bucurat foarte mult să vedem cum Biserica Olari reușește să coaguleze inițiative creștine în apropierea sărbătorilor pascale. În cele din urmă, împlinirea sufletească, așa cum ne învață Evanghelia și scrierile Sfinților Părinți, nu este rodul capacității noastre de a agonisi, ci mai ales al celei de a dărui. Am învățat acest lucru alături de copiii care trec foarte des pragul bisericii noastre. Sunt foarte modești, foarte generoși, iar darul zâmbetului lor răscumpără cu prisosință toate eforturile noastre de a le fi alături. Ce putem spune e că am reușit să creăm alături de copiii noștri (peste 50 de copii instituționalizați trec pragul bisericii noastre anual, în diferite proiecte) o legătură sufletească trainică, un sentiment de apartenență și responsabilitate al copiilor față de biserică și reciproc. De-a lungul vremii, ne-au fost alături sponsori generoși, prieteni și apropiați ai Bisericii și mai ales enoriași, fără de care inițiativele bisericii nu s-ar fi putut realiza”, a declarat pr. Mihai Iordache, parohul Bisericii Olari.

Expoziția din Duminica Floriilor s-a bucurat de prezența a două instituții de învățământ și a centrului After School „Oxigen Sport”. Alături de Școala Gimnazială „Iancului” și After School ”Oxigen Sport” acțiunile caritabile și educative au devenit deja tradiție. „Cu respect față de diversitate am încercat să punem accent pe valorile comune ale spațiului în care trăim, ale creștinătății. Am arătat copiilor râvna înaintașilor în a ctitori frumosul lăcaș al olarilor, preceptele vremurilor prin care oamenii doreau să rămână în conștiința comunității și faptul că, alături de sfinți și eroi, este mult mai ușor să fii bun, iar mesajul nostru a fost foarte bine receptat de elevi. Au venit în număr foarte mare, atât în calitate de expozanți, cât și de vizitatori, animând comunitatea și dând un suflu nou slujbei Sfintei Liturghii. Ne-am bucurat să extindem parteneriatul Școală – Biserică, cu prilejul acestei inițiative alăturându-ni-se Școala Gimnazială nr.150, prin intermediul prof. Elena Silivestru, printr-o participare de bun augur, având în vedere faptul că din rândul acestei școli avem o clasă care a primit premiul I și o clasă premiată cu premiul special al juriului, pentru entuziasm și implicare”, ne-a mai spus pr. Mihai Iordache.

Lucrările prezentate au fost dăruite vizitatorilor care au făcut donații pentru copiii din familia Bisericii Olari. Aceștia vor primi haine noi și vor avea posibilitatea să continue activitățile creative sau pe cele remediale în cadrul Centrului Social Educaţional ADORNO.

La finalul evenimentului, care s-a bucurat de prezența unor personalități din viața culturală și politică, precum prof. Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, Dan Nicolae Buşcu, dr. ing. Iulian Svasta, președintele Fundației Svasta, un juriu alcătuit din apropiați ai parohiei a decernat premii pentru cele mai reușite lucrări. „Felicităm clasa a III-a E – profesor Nicoleta Bordei, Școala Gimnazială nr. 150, clasa pregătitoare A – profesor Cristina Scarlat, Școala Gimnazială «Iancului» și echipa After School «Oxigen Sport» pentru premiile câștigate.  Mulțumim partenerilor, directorilor școlilor participante – prof. Ramona Costache – Școala Gimnazială «Iancului»  și prof. Nadia Olivia Bărbieru – Școala Gimnazială nr. 150, Monica Sora – director After School «Oxigen Sport» și tuturor celor care au dorit să facă un gest caritabil pentru copiii din familia Bisericii Olari”, a precizat pr. Mihai Iordache.

(sursa: Agenţia de Ştiri Basilica, 8 Aprilie 2015)

Parohia Iancu Vechi – Mătăsari – Programul social-filantropic permanent „Dar din dar se face rai“

Parohia Iancu Vechi – Mătăsari din Protopopiatul Sector II Capitală oferă în aceste zile ajutor alimentar pentru masa de Sfintele Paşti celor 120 de familii sărace aflate în evidenţa Serviciului social al parohiei. Fiecare familie va primi carne, brânză, ouă, ulei, zahăr, orez şi făină în valoare de 50 lei. Acţiunea face parte din programul social-filantropic permanent „Dar din dar se face rai“ al Parohiei Iancu Vechi – Mătăsari.

Săptămâna Pătimirilor şi Sărbătoarea Învierii – Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu, Parohia Sf. Pantelimon – Foişorul de Foc

Ultima săptămână a Postului Paştelui, care începe cu Duminica Floriilor, este numită Săptămâna Pătimirilor. În aceste zile, credincioşii retrăiesc suferinţele Mântuitorului Iisus Hristos, picurând în suflete lacrimi pentru pătimirile îndurate de Fiul lui Dumnezeu: trădare, bătăi, insulte, răstignire pe Cruce. Toţi creştinii ortodocşi cred că numai pătimirile Domnului Iisus Hristos puteau mântui firea omenească din blestemul păcatului strămoşesc. În cel de-al patrulea articolul din Crezul Bisericii se precizează: “şi (Iisus Hristos – nn) S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat”. Acest articol reprezintă o sinteză a învăţăturii despre pătimirile Domnului Iisus Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pentru mântuirea oamenilor. Acest lucru înseamnă, după profeţia proorocului Isaia (Isaia 53, 4 – 5), că “El (Mântuitorul Iisus Hristos) a luat asupra-şi bolile noastre şi cu durerile noastre s-a împovărat … El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”. Mai mult, prin jertfa Sa răscumpărătoare, adică prin sângele pe care El l-a vărsat pe cruce (Coloseni 1, 20), Iisus Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, motiv pentru care Crucea a fost transformată din instrument de tortură în steagul de biruinţă al creştinilor. Creştinii se fac părtaşi ai jertfei de pe cruce a Mântuitorului prin Sfânta Împărtăşanie sau Sfânta Euharistie. Aceasta reprezintă Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos care se oferă credincioşilor spre iertarea păcatelor, sub chipul pâinii şi al vinului. Sfânta Euharistie sau Sfânta Jertfă se săvârşeşte la Sfânta Liturghie. De aceea Sfânta Liturghie se mai numeşte şi “slujba împăcării” cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 18).

Primele trei zile din Săptămâna Pătimirilor constituie un prolog al Sfintelor Patimi ale lui Hristos. În zilele de luni şi marţi atenţia creştinilor este concentrată asupra ultimelor învăţături ale Domnului, în timp ce în ziua de miercuri Biserica a rânduit ca fiecare credincios sa ia aminte la două exemple concrete: primul, cel al păcătoasei desfrânate, care, aduce în această zi, cu mare căinţă şi lacrimi, mir de mult preţ şi ungându-L pe Hristos, devenind mironosiţă; cel de-al doilea exemplu, al lui Iuda, ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor care voiau să-L ucidă. Gestul lui Iuda a făcut ca, mai târziu, ziua de miercuri să fie declarată zi de post, ea fiind, alături de vineri (ziua în care Iisus a fost răstignit), una din cele două zile ale săptămânii în care trebuie să postească creştinii de-a lungul anului.

În Joia Mare, sunt prăznuite patru lucruri: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina Domnească la care s-a instituit Taina Împărtaşaniei (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-L ucidă. “Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Aceste cutremurătoare cuvinte sunt rostite de preot încă din seara Sfintei Joi, când acesta iese din Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui Hristos. În această zi, se săvârşeşte slujba denilor care evidenţiază momentele dramatice legate de Pătimirile şi Jertfa lui Hristos. Denia din Joia Pătimirilor, cunoscută şi sub numele de Denia celor 12 Evanghelii, recapitulează şi actualizează în conştiinţa credincioşilor istoria mântuirii, începând cu Cina cea de Taină şi continuând cu prinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, aducerea Lui la arhiereii Ana şi Caiafa, condamnarea de către Sinedriu, judecarea de către pilat, batjocurirea, răstignirea, moartea şi punerea Sa în mormânt. Joia Mare mai este numitã Joia Pătimirilor sau Joia Neagrã. În această zi, gospodinele vopsesc ouăle în roşu. Semnificaţia oului în creştinism este aceea a mormântului, a unui spaţiu închis, care prin spargere lasă viaţa să iasă.

Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea Sărbătorii de Paşti (din Săptămâna Mare ) şi se mai numeşte şi Vinerea Pătimirilor (ziua pătimirilor şi răstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacă (pentru că, pentru cei mai mulţi creştini este zi de post negru, adică nu se mănâncă şi nu se bea nimic toată ziua). După o noapte de stat în închisoare, îndurând umilinţa şi biciuirile nemiloase, în ziua de vineri, Mântuitorul Iisus Hristos este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-o mantie roşie. Pilat îl arată poporului zicând: “Iată Omul!” Mulţimea agitată de farisei şi cărturari au început să strige ca ieşită din minţi: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte!”. Ostaşii îl scot afară legat de mâini pe Iisus. Apostolii, ucenicii, toţi aceştia L-au lăsat şi au fugit. Nu mai are pe nimeni lângă El. Era lovit peste mâini, peste spate; pe cap i s-a pus o coroană de spini, o trestie în mână şi, îngenunchind, îi strigau: “Bucură-Te, împăratul iudeilor!” Tras de funii printre loviri, cu Crucea-n spate, se îndreaptă spre Golgota. La o răspântie, i se înfăţişează o fecioară numită Veronica care-I şterge cu o mahramă sudorile amestecate cu sânge de pe faţa Sa, imprimându-i-se faţa Domnului Iisus Hristos pe acea mahramă. Crucea fiind foarte grea, a căzut sub greutatea ei. Atunci ostaşii au silit pe un om, Simion Cirineanul, să-I ducă Crucea până în vârful Golgotei.

Piroanele reci, groase şi ruginite, I-au străpuns mâinile şi picioarele. La ridicarea Crucii trupul se lasă greu, iar rănile de la mâini şi picioare se lărgesc. În Vinerea Mare nu se mai slujeşte Sfânta Liturghie, pentru că Însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum, dar se ţine post negru. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru Sâmbăta Mare. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tânguirii Mântuitorului Iisus Hristos, Care se află acum în mormânt. La sfârşitul slujbei se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii. Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in, de catifea sau de mătase pe care se află imprimată, brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului. Epitaful simbolizează trupul mort al lui Hristos.

În ziua de sâmbătă, se pomeneste moartea, înmormântarea şi petrecerea în mormânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iosif din Arimateea, ucenic al lui Iisus Hristos, s-a dus la Pilat şi la rugat să-i dea trupul Lui Iisus Hristos pentru al îngropa în mormântul său.

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a trăit printre oameni doar 33 de ani. Moartea Sa a fost extrem de violentă. A fost torturat şi crucificat, dar a treia zi a Înviat. Moartea lui semnifică o jertfă pe care El a adusă pentru mântuirea oamenilor. Astfel, misiunea lui Iisus Hristos în lume nu se încheie cu moartea Sa, ci cu Învierea.

Existenţa lui Iisus printre oameni, moartea Sa şi mai ales Învierea Sa au o semnificaţie învăluită în Taină. Un lucru însă este clar: Mântuitorul Iisus Hristos ne-a promis o Viaţă veşnică, iar Învierea Sa este chezăşia vorbelor Sale. Învierea a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros.

Istoria datei pascale. Dacă Paştile a fost prăznuit încă de la început de toata lumea creştină, au existat, totuşi, în Biserica veche mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data sărbătoririi. Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase discuţii şi controverse. Din această cauză, o prima uniformizare a datei serbării Paştilor s-a încercat să se introducă în toată lumea creştina Sinodul I ecumenic (Niceea, 325 d. Hr.).

Părinţii acestui sinod au adoptat practica cea mai generală, bazată pe calculul datei Paştilor la Alexandria, care se reducea la următoarele norme:

  1. Paştile se va serba totdeauna duminica;
  2. această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştilor creştine);
  3. când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria (unde ştiinţa astronomiei era in floare), iar aceasta o va comunica, la timp, şi celorlalte Biserici creştine.

Din pricina echinocţiului de primăvara, care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, şi din pricina imperfecţiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creştine în ceea ce priveşte data serbării Paştilor.

Pe de o parte, luna plină de după echinocţiul de primăvară face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el. Din această cauză, data Paştilor poate varia într-un interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie. Pe de altă parte, calendarul iulian, adoptat de romani, făcea ca între anul calendaristic şi cel astronomic să existe o diferenţă (ce se cumula de la an la an) de 11 minute şi 14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, a îndreptat pe 24 februarie 1582 calendarul, suprimând cele 10 zile cu care rămăsese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) şi restabilind echinocţiul de primăvară la 21 martie. Calendarul gregorian a fost acceptat apoi, treptat, de toate ţările occidentale, Biserica Ortodoxă Română adoptându-l în 1924 (de unde celebrarea Naşterii Domnului – Crăciunul, 25 decembrie, în aceeaşi zi a anului calendarisitic), după ce Statul român îl adoptase deja din anul 1919.

Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit, începând cu anul 1924, în două, în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat (numite şi stiliste sau de stil vechi) au continuat să serbeze Paştile după calendarul iulian, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câţiva ani (între 1924-1927) Paştile pe stilul nou (în general la aceleaşi date cu apusenii).

Ca să se înlăture însă dezacordul acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a se stabili unanimitate în toata Ortodoxia – cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine -, Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (începând cu anul 1927), prin consens general, ca Paştile să fie prăznuit în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.

Sărbătorea Învierii este marcată diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creştinătatea ortodoxă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă faţă de cel îndreptat. Dacă, de exemplu, Paştile cade la 22 martie pe stil vechi, acea zi corespunde în calendarul îndreptat cu 4 aprilie. De aceea, în actuala situaţie, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care şi cea română) serbează de fapt Paştile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) şi 8 mai (data cea mai târzie a Paştilor).

 Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu

Parohia Olari – Expoziţia “Cu har de Florii în dar”

Duminică, 5 aprilie, de sărbătoarea Floriilor, Parohia Olari din Bucureşti, în parteneriat cu Şcoala Gimnazială Iancului, DGASPC Sector 2 Capitală şi After School Oxigen Sport, vă invită să vizitaţi expoziţia „Cu har de Florii în dar“, deschisă la biserica parohială, între orele 11:30 şi 14.00, informează “Ziarul Lumina”.

La acest eveniment vor fi expuse icoane, felicitări, ouă încondeiate şi alte decoraţiuni cu tematică florală sau pascală, toate realizate de copii în cadrul Centrului social-educaţional ADORNO. „Lucrările sunt realizate manual, în cadrul orelor destinate dezvoltării abilităţilor practice, în strânsă legătură cu tema sărbătorii Învierii Domnului, copiii fiind astfel apropiaţi de înţelesul sărbătorilor ce se apropie, de importanţa trăirii învăţăturilor creştine în preajma celei mai importante sărbători a creştinătăţii. Micii artişti îşi vor prezenta lucrările şi vor da detalii despre propriile creaţii tuturor celor interesaţi. Copiii vor avea posibilitatea să participe la Sfânta Liturghie, urmată de un atelier de pictură pe sticlă organizat în incinta Bisericii Olari“, a transmis părintele Mihai Iordache, parohul Bisericii Olari din Bucureşti.

(sursa: Agentia de Stiri Basilica)