Duminica a 6-a din Post – Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu, Parohia Sf. Pantelimon – Foișorul de Foc

Intrarea Domnului în Ierusalim – Duminica Floriilor

Duminica a şasea a Postului Mare reprezintă una din cele douăsprezece sărbători Împărăteşti. Ea este închinată evenimentului intrării solemne a Mântuitorului Iisus Hristos în cetatea  Ierusalimului, înainte de Patimile şi Învierea Sa, deşi, documentar, este atestată începând cu secolul al IV-lea.

Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. De notat faptul că, această titulatură a reprezentat o acuză care i-a fost adusă Mântuitorului Iisus şi un pretext al răstignirii Sale pe Cruce de către puterea vremii. Duminica Floriilor este precedatã de sâmbăta lui Lazăr, zi în care Biserica pomeneşte minunea învierii din morţi a lui Lazăr săvârşită de către Domnul Iisus Hristos. Primirea triumfalã ce I s-a făcut Domnului Hristos, Care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată de această minune premergătoare. Astfel, toţi cei care se aflau în cetatea Ierusalimului, simţind că Însuşi Dumnezeu a venit în lume, Îl întâmpină cu ramuri de finic şi de măslin, strigând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”.

Cei care l-au întâmpinat astfel, la fel ca şi noi cei de astăzi, cunoşteau faptul că există un limbaj al florilor, arta interpretării sale fiind importată din cultura persană. Evreii cunoşteau foarte bine acest simbol, cu atât mai mult cu cât în Vechiul Testament se fac referiri în acest sens. Prefigurând naşterea fără de păcat a Mântuitorului nostru Hristos, în Vechiul Testament se face următoarea referire: „Eu sunt floarea câmpului, crinul văilor” (Cântarea Cântărilor 2, 1).

Potrivit acestui limbaj, toţi cei care L-au întâmpinat în acest context pe Mântuitorul Hristos au încercat să emită un mesaj de împăcare a omului cu Dumnezeu. Buna mireasmă a celor mai frumoase flori indică sfinţenia Mântuitorului nostru Hristos, Cel care doreşte să o răspândească în lume pentru a da naştere unor oameni de înaltă frumuseţe spirituală, aşa cum sunt sfinţii lui Dumnezeu. Aşa cum mirosul ce provine natural din floare este floarea însăşi, tot astfel şi harul sfinţitor al lui Dumnezeu este sfinţenia însăşi. În aceas sens, Pr. Prof. Dumitru Stănlioaie, în lucrarea „Dumnezeu este lumină”, făcea următoarea consideraţie: „În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic tocit. În el e actualizată delicateţea, sensibilitatea şi nobleţea cea mai autentică a umanului. El se caracterizează printr-o delicateţe ireproşabilă, prin cea mai fină sensibilitatea care sesizează stări pe care nu le pot sesiza ceilalţi, printr-o reţinere de la tot ce este impur şi neautentic, care s-ar putea num bună cuviinţă exemplară, printr-o atenţie fără greş faţă de semeni, el citeşte cea mai puţin articulată trebuinţă şi dorinţă reală a semenilor săi şi o împlineşte prompt, din el iradiază continuu un duh de dăruire, de generozitate, de jertfelnicie faţă de toţi fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri”.

Puterile vremii s-au opus atunci, ca de multe ori în istorie, ca Dumnezeu să-i adune pe oameni, mulţimile fiind oprite să-L mai caute şi să creadă în El (Ioan 12, 9-11).. „Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi n-aţi vrut” (Matei 23, 37). Gândindu-se la „moarte peste moarte” – după o expresie a Sfântului Chiril al Alexandriei folosită într-un comentariu la Evanghelia ce se citeşte în Duminica Floriilor – pentru a şterge orice urmă evidentă de existenţă a Mântuitorului nostru Hristos, un Dumnezeu mort valorează în ecuaţia celor care neagă învierea mai mult decât un Dumnezeu viu.

Cei care doreau să şteargă orice urmă a faptelor minunate săvârşite de Mântuitorul Hristos înainte de intrarea Sa triumfală în cetatea Ierusalimului vor să-l omoare, nu doar pe Mesia, ci şi chiar pe Lazăr, cel înviat din morţi: „Se gândesc la moarte peste moarte, socotind să desfiinţeze orice dovadă a minunii, omorând pe cel ce a murit, ca să oprească mulţimea să mai caute pe Hritos şi să creadă în El (Ioan 12, 11)”, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei (cf. Comentariu la Evanghelia după Ioan, Scrieri partea a IV-a, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 532).

În acel moment, însă, toţi cei care L-au întâmpinat cu flori sperau într-o împăcare reală cu Dumnezeu. Din păcate, ratând momentul împăcării, au ratat şi momentul vindecării de complexul propriei lor vinovăţii pentru că tot ei, manipulaţi sau nu, aveau să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L! Sângele Lui asupra noastră şi al copiilor noştri” (Matei 27, 25). De aceea, putem spune că Duminica Floriilor este o pregătire pentru înviere a fiecărui creştin care doreşte să-şi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii specifică stării de ascundere a celor ce se ţin departe de Dumnezeu. Datorită simbolisticii sale florale, Duminica Floriilor este o Duminică a iertării. Toţi cei pe care îi încearcă sentimentul vinovăţiei, fals sau nu, pot dărui câte o floare celor pe care simt că i-au nedreptăţit cu ceva.

În această zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele.

În tradiţia populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă apa unui râu.

Denumirea populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Ca aspect necreştin, amintim obiceiul ca în vreme de furtună să se pună pe foc muguri din sălciile de la Florii, pentru a împrăştia norii şi grindina, protejând casa şi familia de dezastre. Cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, apicultorii înconjoară în ziua de Florii stupii, iar ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngropă sub brazdă.

Pr. Bogdan Teleanu

Biserica Sfântul Pantelimon – Foişorul de Foc