Duminica a 5-a din Post – LIPSA TIMPULUI ACORDAT LUI DUMNEZEU, ISPITĂ CARE ALTEREAZĂ VOCAŢIA MÂNTUIRII – Pr. Dr. Bogdan Aurel Teleanu

 C U V Â N T

La Duminica a 5-a din Post (a Cuv. Maria Egipteanca);

Sf. Sfinţit Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul, Sf. Mc. Ioan şi Varahisie

Ap. Evrei IX, 11-14; Galateni III, 23-29; Ev. Marcu X, 32-45; Luca VII, 36-50

 

LIPSA TIMPULUI ACORDAT LUI DUMNEZEU,

ISPITĂ CARE ALTEREAZĂ VOCAŢIA MÂNTUIRII

 “Nu mai traiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

POSTUL, SALVATORUL UNITĂŢII BISERICEŞTI. Cea de-a cincea Duminică s-a rânduit a fi închinată Sfintei Maria Egipteanca. După ce am învăţat cum să luptăm împotriva relelor ce zac în noi, şi ca nu cumva, din ispita diavolului să cădem în desnădejde prin aducerea aminte a păcatelor din trecut, ni se pune înainte viaţa Sfintei Maria Egipteanca, cel mai perfect model de pocăinţă neclintită şi nădejde puternică. Cea care în tinereţile ei a fost ”arma păcatului” şi ”pricina răutăţii multora”, prin dumnezeiască purtare de grijă, ajunge la sfinţenia cea mai desăvârşită, vieţuind întocmai ca îngerii, lepădându-se de lume şi de toate păcatele trecutului. Suntem astfel îndemnaţi la pocăinţă adevărată şi la spovedanie curată, să ne judecăm noi înşine înainte de a fi judecaţi de Dreptul Judecător. Căci aşa cum spun Sfinţii Părinţi, nu vom fi pedepsiţi pentru păcatele noastre, oricât ar fi de multe şi de grele, ci pentru lipsa de pocăinţă.Luând toate aceste ”medicamente” prescrise de Sf. Părinţi pentru acest post, care au ca scop vindecarea sufletească şi trupească, fără îndoială că vom deveni curaţi şi bine pregătiţi pentru a lua parte la ultimele evenimente din viaţa pământească a Mântuitorului.

O CONŞTIINŢĂ ÎNTĂRITĂ DE CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ NU VA CĂUTA NICIODATĂ SĂ SUBMINEZE UNITATEA BISERICII! Sfântul Apostol Pavel – conştient că diavolul, chipul răutăţii, nu poate să-i înşele şi să-i dezbine pe oameni decât prefăcându-se în chip al faptei bune –  ne învaţă că “însuşi satana se preface în înger de lumină” (2 Corinteni 11, 14). Ca rezultat al unei astfel de lucrări diavoleşti menţionăm apariţia ereziilor în sânul Bisericii, aceşti “hibrizi”  sau “clone” realizate prin implantarea neghinei diavoleşti în spaţiul bisericesc. Scopul acestei “neghine” – cum sunt consideraţi cei care se fac unealtă diavolului – este acela de a strica învăţăturile Mântuitorului Hristos şi de a se amesteca în mod inobservabil cu trupul Bisericii pentru a-i vătăma pe cei dreptcredincioşi. Spre exemplu, pentru că suntem în Duminica Sf. Grigorie Palama, amintim ispita de a vedea cu orice preţ lumina necreată a prezenţei lui Dumnezeu cu care se luptă unii dintre călugării isihaşti. Deseori, bieţii oameni cred că, văzând lumina ating desăvârşirea, fără să-şi dea seama că, de fapt, stau de vorbă cu diavolul, cum fac cei care practică vrăjitoria, yoga, spiritismul, ghicitul etc. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să cercetăm la roadele vederilor duhovniceşti pentru că acolo se văd diferenţele între lumina harului dumnezeiesc şi lumina diavolească, care aduce multă tulburare. Numai o eroarea de tip gnostic, doctrină care se diminuase aproape total în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman, ar putea să explice ireconciliabilitatea  opiniilor pro şi contra din interiorul unei Biserici. Ori, creştinii care cred că pot ajunge la mântuire doar printr-o cunoaştere totală sau perfectă (gr. γνῶσις, cunoaştere), inclusiv a tuturor semnelor prezente în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan, se înşeală amarnic, provocând doar tulburări diavoleşti în interiorul Bisericii. De aceea, precizăm foarte clar că respectând principiul consensului, fără a admite teoria origenistă a apokatastazei, o conştiinţă bisericească autentică nu poate să judece în termenii unui dualism gnostic: bun versus rău, pozitiv versus negativ. Prin consens bisericesc, teologii înţeleg credinţa totală a Bisericii, adică „voinţa comună de conformitate cu Adevărul, care îl constituie persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, punctul principal de convergenţă între creştini, în calitate de membri ai Bisericii Sale” (Paul EVDOCHIMOV, Ortodoxia, EIBMO, Bucureşti, 1996, p. 175). Patriarul Teoctist, care avea o vorbă: “Nu puteţi greşi voi, cât pot ierta eu!”, ne-a lăsat ca un testament porunca de a  păstra “unitatea şi continuitatea” în Biserica noastră. De dragul ortodoxiei bisericeşti, dreptcredincioşii au luat atitudine faţă de orice formă de erezie, aşa cum a făcut şi Sfântul Grigorie Palama. Însă, Biserica, a cărui principală misiune este de a fortifica crezul creştin (Matei 28, 19), poate face doar prin iconomie anumite concesii în cazul celor slabi în credinţă, fiind de înţeles cât de greu este pentru creştinii ortodocşi să înţeleagă pe cine au înaintea lor.

SĂ NU IGNORĂM PUTEREA SFINŢITOARE A BISERICII! Să ne reamintim, spre exemplu, de atitudinea Sf. Ap. Petru sau a Sf. Ap. Pavel în faţa mâncărurilor considerate în Vechiul Testament „urăciune,” „spurcăciune” (Leviticul  11, 10-13; 20, 23, 41-42), un produs „urâcios,” „scârbos” şi „necurat” (Deuteronom 14, 3) în privinţa cărora, evrei fiind, ţineau cont de avertismentul lui Dumnezeu de a nu consuma asemenea carne (Leviticul 11, 43). Ori, Mântuitorul nostru Hristos dezvoltă o conştiinţă bisericească care pune accentul pe dimensiunea sfinţitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin harul necreat al Acestuia.  „Această învăţătură – după cum remarcă pr. Dumitru Stăniloae – şi-a atins cea mai clară expresie în formularea Sf. Grigorie Palama (pe care îl prăznuim astăzi) că harul este o energie necreată, izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a Celor trei ipostasuri şi e nedespărţită de ea, sau de aceste ipostasuri” (pr. prof. Dumitru STĂNLIOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura Institututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 200). Datorită lucrării sfinţitoare a harului Său, Dumnezeu îl interpelează pe Sf. Ap. Petru – care văzuse în vis Cerul deschis şi auzise o voce care i-a spus să mănănce dintr-un vas ca o faţă de masă mare plin de spurcăciuni (F. Ap. 10,11-13) – cu următoarele cuvinte: “Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat” (F. Ap. 10, 15). Din acest moment, Sf. Ap. Petru avea să înţeleagă că „Dumnezeu i-a arătat să nu considere pe nici un om spurcat sau necurat” (F. Ap. 10, 28), aşa cum procedau iudeii, spre exemplu, cu samarinenii pe care îi consideru spurcaţi[1]. În consens cu cele descoperite de Dumnezeu Sfântului Ap. Petru, Sf. Ap. Pavel, discutând despre „mâncarea lucrurilor jertfite idolilor” (I Corinteni, 8, 4), o controversă considerabilă în epoca Noului Testament, ridică problema smintelii. Deşi, explică faptul că „un idol este totuna cu nimic” (I Cor. 8, 4), clarificând că era permis să se mănânce carne care fusese oferită unui idol, recomandă să nu se mănânce doar, din cauza celor slabi în credinţă, pentru a nu cauza jigniri sau sminteli (I Cor. 8, 13; 10, 28). Ori, celor slabi în credinţă nu le rămâne decât să se convingă de puterea sfinţitoare a Bisericii. Aşa cum obiectele păgâne erau încreştinate în primele veacuri creştine, Biserica, prin Sfintele sale Taine, are misiunea de a curăţi de „urâciune” sau „spurcăciune” şi de a sfinţi natura creată, consacrându-i-o lui Dumnezeu. Procesul de sfinţire în cultul creştin apare cel mai bine descris în cazul Tainei Sfintei Euharistii. Prin actul invocării Duhului Sfânt – aşa cum reiese, spre exemplu, din perspectiva epiclezei euharistice [gr. έπίκλησις, – εως, lat. invocatio = invocare în vederea sfinţirii] – se produce o prefacere [gr. μεταβολή, – ηζ]. Cu alte cuvinte, sub efectul lucrării harului necreat al lui Dumnezeu, care are rolul de a potenţa natura şi energiile create ale lumii acesteia, se produce o consacrare sau o convertire, după caz, în sensul unei reorientări axiologice care le face pe toate vrednice de Dumnezeu [ gr. „αξίως τοû Θεοû ” („…vrednici înaintea lui Dumnezeu”, Col. 1, 10; I Tes. 2, 12; III In 1, 6)].

CONFUZIA SPIRITUALĂ ACTAULĂ DIN BISERICĂ ESTE DETERMINATĂ DE SOCIETATEA DE CONSUM. Trăim într-o societate în care marketingul domină religia, în sensul că religia a devenit obiect de marketing. În societatea de consum, care tinde să reconsidere valorile religioase după principii de marketing, ereziile mistice au reuşit să sporească confuzia spirituală. Unicul produs al marketingului religios este erezia. Ereticul, după cum arată şi numele (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere), îşi alege religia din mulţimea de oferte cărora li se fac publicitate în funcţie de propriile preferinţe. Astfel, el poate să opteze între diverse religiisau mai multe deodata (realizand un mixt de marketing religios), în funcţie de preferinţele sale intelectuale şi sufleteşti, iar nu de adevărul revelat. Ori, în acest context, Biserica se confruntă indubitabil cu ispita ivirii proorocilor mincinoşi (schizmatici, sectanţi, yoghini, newage-işti etc.) despre care Mântuitorul Hristos a spus: “Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela” (Mt. V,11). Din cauza aceasta, Biserica creştină, care nu este interesată de puterea lumească şi de conducerea lumii, manifestă o grijă cu conotaţii eshatologice pentru forma şi tipul valorilor care guvernează lumea. Dar, din punct de vedere eshatologic, Biserica trebuie să se concentreze asupra acurateţei învăţăturii sale de credinţă, asupra corectitudinii doctrinar-teologice a opiniilor care influenţează viaţa spiritual-morală a credincioşilor ei, iar nu pe dezbateri de genul bun versus rău, pozitiv versus negativ, care miros a puciosă gnostică.

A FI CREŞTIN SAU A FI LA MODĂ? În timp ce lumea, în general, îşi petrece timpul punându-se la punct cu tot ce este la modă în această viaţă, adevăraţii creştini priveghează spre a se învrednici de mântuirea sufletului lor postind şi rugându-se lui Dumnezeu cu pocăinţă. A fi la modă sau a fi creştin? Aceasta este dilema pe care teologii au responsabilitatea duhovnicească de a-i ajuta pe semenii lor să o rezolva oridecâteori constată că în societatea în care trăiesc apar tentaţii care riscă să-i îndepărteze cu totul de Dumnezeu. A fi creştin nu este o modă, ci un criteriu sau o condiţie în funcţie de care putem dobândi mântuirea. Dar, precizăm că, în egală măsură, a fi creştin nu conferă omului automat statutul de mântuit. Statutul de creştin, foarte strâns legat de formarea carcaterului bisericesc, conferă doar dreptul de a se apela la mijloacele de mântuire puse la dispoziţie de Biserică. aşa cum este cazul Sfintelor Taine.

PRIN POCĂINŢĂ, PACATUL CEL MAI ADANC SE POATE PREFACE ÎNTR-O DRAGOSTE FIERBINTE FAŢĂ DE DUMNEZEU. Rugăciunea are capacitatea de a schimba în bine gândurile omului. Prin lucrarea rugăciunii, mintea umană ajunge să cunoască frumuseţea morală, uneori chiar şi cu preţul pierderii frumuseţii trupeşti. Acesta este, de fapt, şi mesajul troparului sfinţilor – inclusiv al Sf. Maria Egipteanca – care „luând crucea au urmat lui Hristos şi lucrând au învaţat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”. În miercurea din săptămâna a cincea a Postului Mare, împreună cu întreg Canonul cel Mare, s-a citit şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Acest canon, compus de Sfântul Andrei Criteanul (sec. VI-VII), care este şi autorul hagiografiei Sfintei Maria Egipteanca, este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă ce are ca efect răzgândirea omului păcătos (gr. μετάνοια). Aşa cum, metaniile pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, omul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. Exemplul de pocăinţă al Sf. Mariei Egipteanca ne demonstrează că păcatul cel mai adânc necesită o pocăinţă pe măsură pentru a fi eradicat total din natura umană în care se întipărise.

PATIMILE MAJORE NECESITĂ O POCĂINŢĂ MAJORĂ. Dacă am fi mai chibzuiţi şi ne-am păstra echilibrul spiritual de la momentul botezului nostru creştin şi până la trecerea la cele veşnice, ridicarea prin pocăinţă nu ar mai fi atât de “dramatică”, ca în cazul Mariei Egipteanca. Efortul duhovnicesc de a-şi răstigni păcatele tinereţilor ale celei devenită “înger în trup” arată cât de dificil este de refăcut chipul lui Dumnezeu odată ce a fost întinat de păcat. A fi echilibrat în viaţă nu înseamnă a fi un creştin căldicel, despre care Mântuitorul Hristos să se lepede (Apoc. III, 14-16). Dimpotrivă, putem afima că aceasta ne cere nouă Mântuitorul Hristos: “Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngusta este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Mt. 7, 13-14). Dar, găsirea porţii celei strâmte şi a căii înguste depinde de tăria cu care răsună în noi vocaţia mântuirii.

TOŢI OAMENII AU VOCAŢIA MÂNTUIRII. Chemarea sau vocaţia, “este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El” (Dicţionar al Noului Testament). Chemarea lui Dumnezeu vs. orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi împietrirea inimii (Marcu 16, 14). Mijloacele de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu sunt: citirea Sfintelor Scripturi, minunile lui Dumnezeu, privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu şi predica prin pilda vieţii. Conform învăţăturii Bisericii, primul mijloc de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu este predica deoarece credinţa vine prin auz, iar auzul vine prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu ( Romani 10, 17 ). Căci, cum vor crede de nu vor auzi (Ioan l, 7; 17, 20; Fapte 8, 12, 14, 17; Romani l, 5; 10, 8; 16, 26; Efeseni 1,13; II Tesaloniceni 1,10 ).

MÂNDRIA, PRINCIPAL OBSTACOL ÎN CALEA MÂNTUIRII. Ceea ce învârtoşează tot mai mult fiinţa noastră şi nu ne dă voie să ne pocaim, de a ne pare rău, de a ne înmuia inimile este încăpăţanarea. Veninul încăpăţânării este secretat de mândrie. Încăpăţânarea este o încredere considerabilã în propria părere, care, în faţa dovezilor convingătoare, cu greu poate admite că a greşit. Atunci când se manifestă sub forma împotrivirii faţă de adevărul credinţei creştine, încăpăţânarea devine un păcat împotriva Duhului Sfânt: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt! (Faptele Apostolilor 7, 51). Păcatul împotriva Duhului Sfânt este cele mai grav păcat făcut de oameni pe pământ pentru că hulesc pe Dumnezeu şi alungă harul Duhului Sfânt de la om. Acest tip de păcat este cel mai mare şi mai greu de vindecat: „De va fi unul vârtos la cerbice, minune va fi de se va îndrepta” (Susana, 16,12). Mai mult, acest tip de păcate nu se iartă nici pe pământ, nici în Cer, pentru că sunt făcute împotriva Adevărului şi a Darului Duhului Sfânt.

CUM NE VINDECĂM DE MÂNDRIE? Marcu Ascetul vorbeşte despre „o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei. Privegherea, rugăciunea şi răbdărea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare”. “Trezvia este o metoda duhovniceasca care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbaveste pe om de gânduri sau cuvinte patimase, precum şi de fapte rele… Ea e propriu zis curatia inimii. Pe aceasta o fericeşte Hristos, zicînd: “Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. (Isihie Sinaitul în „Scurt cuvânt de folos sufletului si mântuitor despre trezvie si virtute”). Acest procedeu duce la trezirea conştiinţei în om. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om; trîmbiţă care cheamă din interior la pocăinţă, îndreptarea şi mîntuire. Pr. Alexandru Bârcă motivează încăpăţânarea multora în felul următor: „Când te ştii urât, nu te uiţi în oglindă! Cine se va vindeca de încăpăţânare va dobândi încrederea în Dumnezeu. Aşa va putea rosti din inimă “am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sf. Treimi închinându-ne”, aşa cum cântăm noi, de obicei, după primirea Sf. Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Încrederea este o credinţă fără rezerve. Tot timpul eşti pe fază, gata să răspunzi chemării lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae spune, în acest sens, că depărtarea de Dumnezeu, neîncrederea în El sau rătăcirea de la calea Lui este dată de ”intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru” (cf. ”Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el.” (Apoc. 3, 20). Dacă nu ne simţim chemaţi de Dumnezeu, înseamnă că noi suntem surzi, că nu suntem pe fază, că noi nu avem curajul de a-I raspunde şi ezităm să-I împlinim porunca de a pune în practică toate câte ne-a învăţat.

TIMPUL ACORDAT LUI DUMNEZEU, CEA MAI PREŢIOASĂ INVESTIŢIE. Mulţi dintre noi cei de astăzi se plâng că nu mai le ajunge timpul ca să mai şi meargă la Biserică. Semnul sărăciei nu este lipsa banilor, ci lipsa timpului. Când veţi constata că nu vă mai ajunge timpul şi veţi motiva astfel, puneţi-vă întrebarea al cui rob aţi devenit. Cui îi acordaţi timpul dumneavoastră? Astfel, veţi ştii cine vă este dator. Îndatoraţi-L pe Dumnezeu! Cred că este cea mai bună investiţie. Spre exemplu, dacă vreţi să aflaţi câtă încredere aveţi în Dumnezeu măsuraţi timpul acordat participării la slujbele Bisericii în duminici şi sărbători. Ce motive v-au împiedicat să participaţi? Sunt ele binecuvântate de Dumnezeu. Dacă, privite din perspectiva lui Dumnezeu sunt mai importante decât participarea la Sfintele Slujbe atunci înseamnă că El v-a chemat să le împliniţi exact atunci când trebuia să fiţi la Biserică. Te-a chemat Dumnezeu să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun si cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof, medic sau mecanic sau în alt serviciu, asa să rămâi. Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână. (pr. Ilie Cleopa). Pentru că valoarea muncii lor depinde de felul omului: „Omul bun din comoara lui cea bună le scoate pe cele bune; pe când omul rău din comoara lui cea rea le scoate pe cele rele” (Mt. 12, 35).

AMBIŢIA DOMINĂRII, PĂCAT AL DEZBINĂRII. Ambiţia de stăpânire este o trăsătură diabolică, întrucât cei dominaţi de acest păcat se manifestă într-un mod provocator cu scopul de a înrobi pe cei care le cad victimă, fenomen întâlnit în toate segmentele sociale, începând de la oamenii puternici ai vremii până la femeile cu moravuri uşoare. Prima Evanghelie îi arată pe doi dintre Apostoli, Iacob şi Ioan, care, parcă neînţelegînd cuvintele de pînă atunci ale lui Hristos ori uitînd cu totul de vocaţia mântuiririi, Îi cer nici mai mult nici mai puţin decît onoruri. De fapt, aceşti luceferi ai viciului, aşa cum aveau tendinţa să devină fiii lui Zevedeu sau precum a fost în prima sa parte a vieţii Maria Egipteanca, nu sunt decât nişte parveniţi căpătuiţi în lumea aceasta datorită unui geniu al răului, descris astfel de poetul Cincinat Pavelescu (1872-1934): “Proteu ascuns şi nestatornic, dar lacom de-a-nghiţi întruna,/Ţin toată lumea-ngenuncheată sub gestul meu poruncitor”.

Ori, din viaţa acestei sfinte observăm că cei ce se lasă dominaţi de aceste năravuri lumeşti nu au acces la Dumnezeu: “Într-o zi Maria Egipteanca a întâlnit un grup de bărbaţi care vroiau să călătorească pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. Maria a mers cu ei în această călătorie, seducându-i pe rând de dragul distracţiei. Dar când grupul a ajuns la Ierusalim şi au mers la biserică, Maria a fost oprită să intre în aceasta de o forţă nevăzută. După trei încercări nereuşite, ea a rămas afară, în curtea bisericii, unde a văzut o icoană a Maici Domnului. A început să plângă şi să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce; după aceea, a promis ea, va renunţa la dorinţele lumeşti şi va merge oriunde îi va spune Maica Domnului”.

Ispita ambiţiei de stăpânire, căruia îi pot cădea victimă toţi membrii bisericii, de la vlădică până la opincă, periclitează grav duhul de comuniune şi unitatea bisericească. Pentru a ne face o idée despre cât de grav este acest păcat ce-i determină pe unii să ţină morţiş să fie cei dintâi în Biserică, iar pe alţii să se separe de Biserică, facem precizarea că ambiţia şi dorinţa de stăpânire sunt principalele cauze care conduc la apariţia sectelor. De aceea, Mântuitorul Hristos, cunoscând consecinţele schismatice şi sectare ale ambiţiei de stăpânire, îi ceartă pe fiii lui Zevedeu, arătându-le că „cel ce va vrea să fie întâiul, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).

SĂ URMĂM CU STATORNICIE CALEA MÂNTUIRII! O trăsătură caracteristică a oamenilor dornici de stăpânire, chiar şi a celor mai credincioşi, este nestatornicia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum spune  G. K. Chesterton, virtutea credinţei oferă o perspectivă atât de amplă şi de vastă încât necesită timp şi, cel mai important, multă determinare pentru a fi pusă în acţiune:Faptul că toate drumurile duc la Roma este unul din motivele pentru care mulţi nu ajung niciodată” (“Ortodossia”, Editrice Piemme, 1999, p. 103). Sursa acestei nesatatornicii este patima patimilor ce omoară deopotrivă sufletul şi mintea omului, denumită de Sfinţii Părinţi „akedia”. Paralizându-i toate funcţiile sufleteşti, akedia dă omului falsa impresie de insatisfacţie în orice domeniu, motiv pentru care acesta „face de toate şi nimic”, cum spune o zicală. Căci ce altceva este desfânata dacă nu o femeie nestatornică? Şi, oare, nu este destul de elocventă zicala „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, înţelegând prin cei din urmă pe oamenii nestatornici?

Prin această patimă diavolul pune stăpânire pe toate funcţiile sufletului, transformând omul într-un instrument  diavolesc prin intermediul căruia îşi exercită influenţa dominatoare în lume. Datorită acestei patimi, omul nu mai este decât o păpuşă în mâinile unui păpuşar care îi deturnează scopul pe care Mântuitorul Hristos i l-a insuflat: MÂNTUIREA. Omul crede că stăpâneşte, când de fapt este stăpânit; crede că domină, când de fapt este dominat. De aceea, considerăm că mântuirea este cea mai importantă vocaţie a omului – pe care diavolul încearcă să o înăbuşe cu patimi şi ispite care mai de care mai sofisticate – se cultivă prin statornicie. În acest sens, Sf. Ap. Pavel i-a îndemnat pe coloseni „rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o“. (Coloseni 1, 23).

PUTEREA CONVERTIRII. Pe omul nestatornic nu pui nădejde întrucât e foarte schimbător. Ţinând cont de acest defect uman, cine s-ar căsători cu un/o desfânat/ă, precum a fost Maria Egipteanca? Din această cauză părintele Arsenie Boca  spune: “Darul iertării păcatelor este mai mare decât darul minunilor. (…) Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. (…) Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieţii tale… înnoirea vieţii tale” (Despre durerile oamenilor. Prăpădul adus de patimi, vol. 3, Editura “Credinţa strămoşească”, 2005, p. 42).

Întrucât este puţin probabil ca cineva să se îndrepte într-un interval scurt de timp, spre exemplu Mariei Egipteanca fiindu-i necesari şaptesprezece ani ca să epuizeze reziduurile păcatului desfrînării, Biserica a rânduit perioade lungi de pocăinţă în decursul unui an sub forma posturilor de mai multe zile, aşa cum este Postul Mare din care ne-au mai rămas doar două săptămâni. Lui Dumnezeu îi este suficient doar un strop de pocăinţă care să izvorască din credinţa noastră sinceră în El pentru a se uni imediat cu noi, oricât de păcătoşi am fi. Este elocvent în acest sens faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur compară neamul omenesc cu o desfrânată de care se îndrăgosteşte un prinţ, în persoana Mântuitorului nostru Hristos. De aceea, aşa cum ne îndeamnă Eftimie Zigaben, asemenea femeii păcătoase care a uns picioare Lui în casa fariseului Simon, să ne pocăim astfel: „Fie ca şi sufletul meu cel iubitor de dezmierdări, să se pocăiască, şi cu lacrimi să se spele de putoarea mocirlei păcatului şi să aducă lui Dumnezeu mireasmă a mirului faptei bune” (Eftimie Zigaben, Tâlcuire la Evaghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

Dumnezeu, în repetate rânduri, a dat dovada de răbdare.  Şi din desfrânată face o fecioară. ”În ziua când era să moară/Atuncea s-a împărtăşit/Şi pentru asta pe Zosima/Mai înainte l-a vestit”. (Sfântul Ioan Iacob, “Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca”). În arborele genealogic al Mântuitorului, vedem că una din strămoaşele Sale a fost Rahav desfrânata, devenită dintr-o păgână o fiică a lui Israel, înscriindu-se chiar în arborele genealogic al lui Iosif, logodnicul Mariei (Matei 1, 5). Despre aceasta, Sf. Ap. Pavel spune: “Prin credinţă Rahab desfrânata n-a pierit laolaltă cu cei nesupuşi, fiindcă cu pace primise iscoadele” (Evrei 11, 31), înţelegând prin credinţă „fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1).

 Postmotto: “Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Lc. 7, 50).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU,

Biserica Sf. Pantelimon

 [1] Samarinenii erau ocoliti de catre ceilalti evrei, fiind socotiti “de alt neam”, adica pagani. De fapt, in timp, samarinenii se amestecasera cu alte neamuri pagane, adoptand si o parte din credintele acestora dar pastrand si prevederi ale legii ebraice. Era, asadar, un sincretism religios in care alaturi de inchinarea la Iahve se adauga si slujirea la idoli, pe cele doua culmi muntoase ale Samariei: Garizim si Ebal. Ei nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai Pen­tateuhul lui Moisi, erau monoteisti, aveau un templu propriu pe Mun­tele Garizim si pastrau ideea mesianica. Iudeii detinand insa suprematia in cadrul societatii din acele locuri si din acea vreme, ii tratau pe samarineni cu mare dispret. Pentru evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna “câine” sau “diavol”. Acest tip de atitudine ridică “probleme rasiale”.